Uncategorized

“Culoarea purpurie” de Alice Walker

Ce ne face să fim ceea ce suntem? Cât ne naștem și cât devenim? Din ce suntem plămădiți? Din oțel dur sau din lut ușor de modelat? Și, mai ales, ale cui sunt mâinile care ne scriu povestea? A cui e mintea care ne țese gandurile? Cine e la cârmă?

“Culoarea purpurie” este o carte despre devenire, despre transformare și despre puterea de a îți depăși propria condiție, cu acțiunea plasată în America secolului XX, în comunitățile de culoare. Ulterior, acțiunea se mută într-o Africă mânată de superstiții și tradiții ancestrale, în care oamenii nu au capacitatea de a se feri din care vânătorilor de resurse și nici curajul să îi înfrunte. Toată această epopee are în prim plan două personaje feminine puternice, care luptă cu viața și cu vicisituninile ei când e momentul, sau se lasă purtate de curent când lupta nu mai e necesară sau pare în zadar.

Celie este inițial o adolescentă care suferă nenumărate abuzuri, inclusiv sexuale, și care învață că cel mai bun mod de a trece prin durere și deznădejde este să îndure, să tacă și să se roage. Se roagă în scris, într-un mod inedit, scriindu-i chiar lui Dumnezeu niște scrisori de o autenticitate și o sinceritate zguduitoare. Prin intermediul acestor epistole descoperim și modul în care aceasta percepe divinitatea, felul în care i se adresează și așteptările pe care le are, sau mai bine zis, pe care nu le are de la Dumnezeu.

Cu timpul, Celie trece de la adolescență la maturitate purtată de viață pe brațele sale aspre și reci, fără a avea posibilitatea de a decide asupra propriilor sale acțiuni, înăbușindu-și fiecare dorință și tăcând. Tăcerea și supunerea sunt armele ei, sunt ca un refren al modului de viață care i s-a impus. Nu se opune abuzurilor tatălui său, nici atunci când îi sunt luați copiii de la sân și nu mai știe nimic de ei, nici atunci când este retrasă de la școală, deși iubea să învețe, acceptă să se căsătorească cu un bărbat pe care nu îl iubește, mai în vârstă decât ea și cu copii de care va trebui să aibă grijă ca o mamă. Celie tace și acceptă tot ce i se spune, pentru că așa sunt femeile acelei perioade, pentru că nu știe altă cale.

Pe de altă parte, ne este revelată o altă viață, cea a surorii lui Celie, Nettie. Aceasta reușește să scape, să evadeze din lanțurile invizibile ale prejudecăților și ale nedreptății. Ajunge în Africa alături de o familie de misionari creștini și prin intermediul scrisorilor pe care i le trimite surorii ei face o radiografie precisă a societății africane a acelui secol, descriind o lume a superstițiilor și a credințelor ancestrale, pe care creștinismul nu are puterea să o transforme, dar nici să o apere de pericolele ce o pândesc. Se construiesc drumuri, se taie copaci considerați sfinți de triburile băștinașe, zona se industrializează treptat și întreaga lor viață e forțată să capete alte valențe. În această lume ostilă, în care femeile au tot un statut inferior, sunt obligate să se supună bărbaților din viețile lor și nu au dreptul la decizii proprii, Nettie reușește să devină ceea ce își dorește. Studiază, predă copiilor africani, se căsătorește din dragoste și găsește fericirea râvnită, la care nici nu îndrăznea să viseze.

La finalul cărții ne este dezvăluită, abrupt și deloc convingător, percepția personajelor principale asupra divinității, trecerea deloc delicată a lui Celie de la religie la spiritualitate. Filosofia și concluziile lor cu privire la Dumnezeu și la prezența Acestuia în viața omului mi s-au părut pripite, uneori chiar puerile și fără temei concret. Dumnezeu se transformă din bătrânelul cu barbă albă, nepăsător la strigătele de ajutor ale femeilor năpăstuite, în spiritul veșnic în contact cu sufletul uman, omniprezent, care sălășluiește în copaci, în frunze, în florile de culoare purpurie de pe câmpuri, în sufletul omului.

Stilul de scriere este unul autentic, autoarea încearcă să redea cât mai concret limbajul și viziunea asupra vieții a comunității de culoare din America divizată de conflictele rasiale. Cu toate acestea, am simțit că anumite artificii care ar fi dat savoare frazelor au fost pierdute prin traducere.

Deși la început mi s-a părut originală și emoționantă, șocantă pe alocuri, spre final cartea a pierdut din intensitate, a reușit să aibă chiar și anumite pasaje plictisitoare sau irelevante. Finalul mi s-a părut oarecum forțat, scris doar pentru că trebuia să existe un final, negândit în profunzime. Cu toate acestea, recomand cartea! E o lectură revelatoare pentru cei care nu cunosc prea multe detalii ale realității acelor vremuri.

  • Cartea a aparut la Editura Art și are 296 de pagini.
  • Eu i-am acordat 3 Steluțe pe Goodreads.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *