• Uncategorized

    “Secera” de Neal Shusterman

    “Secera” este o distopie cumva diferită. Lumea imaginată de autor nu este nicidecum una post-apocaliptică, în care tineri eroi încearcă să reclădească lumea, adăugându-i trăsături și principii noi. De această dată, pământul este aproape de perfecțiune, bolile, virușii, durerea, sărăcia, chiar și moartea, toate au fost înlăturate și cu toții trăiesc vieți perfecte și fără de griji. Dar omenirea nu se poate înmulți la nesfârșit. E nevoie ca un echilibru să fie păstrat, pentru o bună orânduire a resurselor planetare. Cum moartea naturală este acum un mister al trecutului, intră în scenă secerile, persoane special antrenate care să aleagă pe cine și din ce motive să trimită în uitare. Să îl omoare, mai exact, deși acest act poartă în carte numele de spicuire.

    Secerile trebuie să fie onorabile, să ofere compasiune și înțelegere și să se ghideze după anumite criterii pe care ei singuri le aleg, dar să nu creeze dezechilibre și să nu fie părtinitori în alegerea celor care urmează să fie spicuiți. Vă imaginați cum ar fi să moară doar cei de o anumită rasă, sau doar cei urâți? Secerile nu au voie să aibă preferințe. Lumea ar deveni altceva dacă ar fi așa.

    De asemenea, secerile se bucură de anumite privilegii. În primul rând, nu se supun legii supreme, care nu mai aparține unui guvern sau unui conducător, ci este deținută în totalitate de o platformă virtuală, o inteligență artificială numită Tunetul. Pe de altă parte, nimeni nu vrea să cadă din grațiile unei seceri, ca să nu fie următorul pe lista acesteia de spicuiri. Așa că secerilor nu le este refuzat nimic, de la simpla cină într-un restaurant, până la conace de lux și servitori personali. Cu toate acestea, majoritatea secerilor aleg austeritatea, lipsa obiectelor materiale și preferă să se dedice aproape cu religiozitate misiunii lor.

    Avem două tabere așezate în antiteză: vechea gardă de seceri, cei care preferă să acționeze cu onoare, să ofere victimelor compasiune și care le respectă pe acestea până în ultimul moment al vieții lor, și noua gardă, cei care consideră că trebuie să existe plăcere în a lua viața cuiva, că în fiecare seceră ar trebui să existe un foc viu, alimentat continuu, care să o determine să vrea să ucidă.

    Pe fundalul acestor conflicte care par să zguduie din temelii Marele Dom, reprezentat de secerile din întreaga lume, una dintre Onorabilele Seceri din vechea gardă decide să facă un lucru inedit. Își ia doi ucenici, lucru fără precedent în toată istoria Domului. Secerile aveau, întotdeauna, câte un ucenic pe care îl antrenau pentru un examen final. Faraday decide să îi pună pe cei doi adolescenți, Citra și Rowan, să se lupte pentru titlul final de Onorabilă Seceră. Se vor antrena timp de un an împreună cu el, vor decoperi tainele morții, prin diferite feluri, iar la final numai unul va putea primi inelul secerilor. Celălalt va merge înapoi acasă și își va continua viața de unde a lăsat-o.

    Numai că nimic nu merge conform planului și cei doi sunt prinși fără voia lor într-o conspirație încâlcită din care încearcă să scape cu eleganță și păstrându-și sufletele curate. Încearcă…

    Lumea e în pragul unei schimbări și cititorul citește rând după rând fiecare detaliu, fiecare pasaj, care la început cel puțin te prind într-o vrajă a lumii perfecte. De pe la jumătatea cărții, poate chiar mai devreme, eu am început să mă plictisesc, să încep să anticipez anumite scene și să dau uneori ochii peste cap. Și mi-ar fi plăcut ca această carte, cu teme atât de profunde și cu o premisă atât de neobișnuită și originală, să nu fie una pentru adolescenți.

    • Cartea a apărut la Editura YoungArt și are 448 de pagini.
    • Ei i-am acordat 4 Steluțe pe Goodreads.
  • Uncategorized

    “Fata cu fragi de Lisa Strømme

    “Fata cu fragi” este o carte care te cucerește. Un roman cald, molcom, scris cu foarte multă emoție, în care autoarea ne povestește cum a luat naștere celebrul tablou al pictorului Edvard Munch, “Strigătul”. Conform poveștii pe care cartea o relevă pas cu pas, în spatele acestui faimos tablou stă o poveste de iubire neîmplinită, care a stârnit furtuni în sufletele celor doi protagoniști sortiți nefericirii.

    E vară în Åsgårdstrandul anilor 1893, un orășel de la malul mării așteptând în fiecare sezon cald venirea pictorilor țării, care închiriază casele localnicilor pentru a se lăsa învăluiți de natura primitoare ce îi inspiră. Liniștiți și înconjurați de frumusețe, aceștia nu fac decât să își aștearnă sufletul pe pânze. Iar localnicii se mută pentru această perioadă în căsuțe de pescari din lemn, bucuroși de venitul în plus și de contribuția pe care o au la dezvoltarea artei locale.

    Johanne Lien este personajul narator al romanului, cea sub ochii căreia se revelează povestea înduioșătoare de iubire ce va lua ființă și care va inspira o multitudine de tablouri încărcate de emoție, tristețe și anxietate.

    Familia lui Johanne își închiriază casa unui celebru pictor al acelor vremuri, Hans Heyerdahl. Însă despre acesta nu aflăm din carte decât că a pictat celebrul tablou “Fata cu fragi”, a cărui inspirație care se întâmplă să fie chiar Johanne. Asta pentru că, de mică, fata culegea fragii dați în pârg și îi vindea la piață sau îi oferea celor dragi.

    Însă Johanne este atrasă de munca unui alt pictor, unul pe care toată lumea îl consideră imoral, pângărit. Edvard Munch. Acesta pictează diferit, așterne pe pânză ceea ce simte, nu ceea ce vede, de aceea picturile sale sunt considerate de săteni scandaloase, iar fetele nu sunt lăsate să treacă prin dreptul porții sale de către mamele protective.

    ”Personajele din tablouri cresc și se schimbă, Inger, la fel ca în viață. De fapt, ele sunt viața. Se schimbă odată cu stările noastre și cu orele zilei. De fiecare dată când le privim arată altfel.”

    Acțiunea propriu-zisă începe în momentul în care Johanne este angajată fată în casă de către familia unui general și se împrietenește în mod surprinzător cu fiica cea mică a acestuia. Din acel moment, ea devine martorul unei povești de iubire care se deapănă când alert, când lin, dezvăluind doi îndrăgostiți cu personalități puternice care trebuie să se sacrifice pentru idealurile lor.

    Ceea mi s-a părut cu adevărat interesant a fost tehnica aleasă de autoare pentru a prezenta sentimentele celor doi. Cum nu este o reflexie întocmai a realității, naratorul nu este nicidecum omniscient și omniprezent, ci pare mai degrabă că privește pe gaura cheii pentru a descoperi cât mai multe detalii din aventura nefastă ce se desfășoară în apropierea sa. Pentru că cea care ne deapănă întreaga poveste este chiar Johanne, fata cu fragi.

    Johanne este de o sensibilitate ieșită din comun, pentru ea tablourile lui Munch au o viață proprie. Ea le poate auzi chemarea, le poate simți durerea. Astfel, în ea crește o mlădiță a frumosului, pe care înmuguresc sentimente ce se transformă, rând pe rând, în culori. Johanne are sufletul unuei pictorițe și nu se sfiește să îl lase să iasă la lumină.

    Edvard Munch este prezentat în carte drept un om întotdeauna pierdut în propriile sale gânduri, mereu trist și cu tendințe de anxietate. El este total devotat artei sale, incapabil să sacrifice timpul dedicat creației pentru nimic, nici măcar în numele iubirii. Nicio femeie care s-ar fi încumetat să îl iubească nu ar fi putut să îl păstreze pentru ea, fiindcă el era de mult căsătorit cu arta lui. De aici se naște tragismul acestei povești de iubire. De aici durerea, care înflorește nu numai în sufletul tinerei și inocentei fete, dar și în cel al pictorului. Sentimente amețitoare de durere, dragoste înnăbușită, delir, se transformă în inima lui Tullik în disperare și lacrimi, iar în cea a lui Munch într-un tablou, “Strigătul”.

    Edvard Munch, “Strigătul”

    “Cât despre Munch, el avea arta lui. Era singura lui iubire și tot ce-i trebuia.”

    Autoarea reușește să facă o paralelă ingenioasă între suferința fetei și felul în care aceasta îi chinuie sufletul și trupul și pașii pe care îi urmează Munch până la varianta finală a tabloului. Astfel, deși nu sunt aproape unul de celălalt, amândoi par a trece simultan prin aceleași încercări, prin aceeași agonie.

    În antiteză cu povestea de iubire a celor dei împâtimiți ai artei, dar și ai suferinței, suntem martorii unei iubiri firești, clare, fără umbre și contururi îngroșate, dintre Thomas, un tânăr pescar sincer și onest și Johanne. Aici culorile nu se estomplează în depărtare, umbrele nu ascund chipurile protagoniștilor. Aici iubirea se vede în toată splendoarea ei inocentă.

    “Fragii se coceau, vara era în toi și odată cu ea dădeau în pârg și pasiunea lui Tullik și creativitatea lui Munch.”

    Dar vara se apropie de sfârșit, Johanne, cea a cărei viață a fost dată peste cap, aleargă către inocența pierdută, către fata cu fragi pe care o lăsase în urmă undeva într-un cotlon al casei pe care o părăsise doar pentru acest sezon, Munch pleacă către zări necunoscute, pe care să le stoarcă de emoție din care să picure pe pânză inspirație pură, iar Tullik e obligată să își urmeze cursul vieții, fără a putea să alunge din suflet aceste luni de dăruire totală.

    • Cartea a apărut la Editura Humanitas și are 308 pagini.
    • Eu i-am acordat 5 Steluțe pe Goodreads.
  • Uncategorized

    “Soțiile” de Tarryn Fisher

    “Soțiile” este un thriller psihologic de la care am avut mari așteptări atunci când am început să îl citesc. Recunosc, începutul, mai exact prima jumătate a cărții, a reușit să mă prindă, să mă facă să mă întreb ce se întâmplă de fapt în viața personajului principal și unde o să ducă până la urmă acțiunea. În momentul în care am reușit oarecum să intuiesc încotro se îndreaptă pașii personajelor, entuziasmul meu a început să piară treptat. Oare de ce unii autori au impresia că se poate rezolva orice mister doar prin simpla atribuire a unei boli psihice unuia dintre personaje?

    Joi este căsătorită și își iubește la nebunie soțul. Numai că fericirea ei este umbrită de realitatea dură a vieții pe care a consimțit să o trăiască. Soțul ei mult iubit, Seth, mai are încă două soții. Iar la ea poate ajunge doar joi. Ironic, nu? Joia e ziua în care această soție model își așteaptă soțul îmbrăcată în rochii elegante, cu cina pregătită într-un mod fastuos, gata să îi satisfacă orice dorința. Asta pentru că nu vrea ca el să o considere soția mai puțin importantă, aspirând la titlul de favorită.

    În urma unui eveniment nefericit, Joi își pierde capacitatea de a mai avea copii, așa că teama ei cea mai mare este aceea că nu va mai fi utilă soțului său, mai ales că a treia soție este acum însărcinată. Toate aceste emoții, strânse ghem în sufletul ei, o fac să vrea să le cunoască pe celelalte două soții, să vadă cu ochii ei cu cine este nevoită să își împartă bărbatul. Și începe o muncă detectivistică cu care Seth nu este de acord, pentru că în momentul în care au decis să ducă un stil de viață poligam, pactul la care au aderat prevedea clar că celelalte două trebuie să rămână în umbră.

    Sentimentele de stres și anxietate cu care se luptă Joi o acaparează total, mai ales că în fața celorlalți ea trăiește viața perfectă, alături de un soț grijuliu, muncitor și atrăgător. Ea nu poate spune nimanui prin ce trece, pentru că ar judeca-o și nu ar întelege-o! Așa că tace și păstrează totul pentru ea.

    Și, în mod dezamăgitor, odată cu înaintarea în carte, vine și soluția deloc originală și presupus salvatoare a autoarei. O boală mentală. O problemă de ordin psihologic survenită în urma unei traume majore îl determină pe unul dintre personaje să se poarte diferit, să distorsioneze realitatea, fapt ce îi aduce internarea într-un spital de psihiatrie. Care personaj este cel vizat și ce l-a determinat să ajungă în acest punct, dar mai ales cum reușește să dezlege aceste ițe încurcate ale propriei sale suferințe, nu am să va spun. Dacă sunteți curioși, cartea vă așteaptă!

    • Cartea a apărut la Editura Trei și are 334 de pagini.
    • Eu i-am acordat 3 steluțe pe Goodreads.

  • Uncategorized

    “La noi, când vine iarna” de Mircea Diaconu

    Obsedantul deceniu, o perioadă care pentru țara noastră a adus cu sine un lung șir de abuzuri efectuate de către autoritățile staliniste, mai exact perioada anilor 1950, se reflectă și în literatura noastră de după destalinizarea și așa-numita liberalizare din anii 1960. Această literatură a reprezentat o descătușare, o revoltă împotriva tuturor nedreptăților și suferințelor la care au fost supuși oamenii, de cele mai multe ori nevinovați.

    Publicat pentru prima oară în anul 1980, romanul lui Mircea Diaconu “La noi, când vine iarna” relatează povestea unei ierni din anii 1950, având ca personaj-narator un băiețel care trece, fără ca măcar să realizeze, cu inocența tipică vârstei, prin experiențe dramatice și lipsuri cauzate de nedreptate.

    “La noi, când vine iarna, toți norii anului trecut se așază pe pământ și sunt zăpadă. De asta e atât de senin și de rece. De asta nu plouă și putem vedea toate animalele care merg spre țările calde. E drept că uneori cerul se lasă jos de tot și ninge. Văzut de aproape, e plumburiu sau negru, după cât e de frig. Nouă, însă, nu ne e frică, pentru că bunicul nostru e preot.”

    Astfel se deschide romanul, perceput în mod eronat drept literatură pentru copii, lin și prevestind atmosfera de liniște și inocență în care ne va învălui cartea pe tot parcursul lecturii. Lumea în care băiatul nostru trăiește este cea a satului românesc comunist, o lume în care de sărbători vin în vizită tanti și unchi, fiecare cu mirosul lor specific, singurul aspect după care eroul nostru cu suflet uriaș îi poate recunoaște. O lume în care timpul se înghesuie între avionul de la ora zece dimineața și vremea când tatăl se întoarce acasă de la muncă, aplecându-se ca să treacă pragul și trântind cu putere ușa în urma lui. O lume în care vecinul sau fratele se pot transforma imediat în călăi, gata să te trimită pe nedrept în închisoare. O lume în care e posibil să rămâi, peste noapte, incapabil să îți hrănești copiii, incapabil să zâmbești sau să te bucuri de viață.

    Aici crește și își dezvoltă mintea iscusită băiatul nostru, care prețuiește, așa cum este învățat să o facă, așa cum vede în jurul său, lucrurile cu adevărat importante. Prietenia, iubirea, loialitatea, sunt trăsături pe care ajunge să le dețină fără ca măcar să își dea seama. Conștiința sa încă aflată la stadiul de crudă, necoaptă, îl ghidează pe acesta pe un drum atât de luminos încât devine capabil instinctiv să discearnă între bine și rău, între suspect și normal.

    Mersul la școală și micul ajutor pe care îl oferă în gospodărie sunt singurele momente în care personajul nostru principal se oprește din visare, uneori nici atunci. Imaginația sa debordantă îl face pe acesta să zboare în tărâmuri fermecare, unde unchiul Aristică, cel cu ceas de aur, nu îi cere tatei socoteală pentru averea care i se cuvine, nu vine cu căruța să le ia oile pentru că berbecul care le-a însămânțat era al lui, unde tantile nu îi cer mamei nucile și fasolea bălțată, unde vecinul și unchiul nu îi înscenează tatălui său furtul unei puști de vânătoare și îl trimit în închisoare drept dușman al partidului, tărâmuri în care capul nu îl doare, nu se simte slăbit și niciun om cu ochelari, care ar putea oricând să fie doctor, nu vrea să îi facă o operație.

    Odată ce tatăl său este arestat, întreaga familie începe să sufere în urma acestui abuz. Nu mai primesc lapte de la alimentară pentru că sunt considerați dușmani ai partidului, iar vaca urmează să fete, așa că nici de la ea nu mai pot obține alimentul care le ținea de foame în atâtea seri. Oi nu mai au, banii se împuținează, iar mama, soție de învățător, e obligată acum să muncească din greu, la sapă sau cosând, pe mai nimic, pentru că și în momentul plății suferă mari nedreptăți. Ulucile din gard încep să cadă, câinii trec pe la ei prin curte ca pe drum, nimeni nu îi ajută, iar dorul de părintele care le oferea stabilitate și siguranță se întețește cu fiecare noapte care trece. Coșmarurile se întețesc, iar în fiecare noapte vine să umple liniștea care acaparează camera cu “pat de patru persoane” pe care baiatul o împarte cu fratele său mai mare un diavol șchiop care cântă la trompetă. Așa trec zilele, cu zăpezi care scârțâie sub picioare, cu cocori care se întorc în stoluri uriașe din țările calde, cu veri arzătoare și toamne ploiase, un timp idilic care se măsoară în uluci căzute din gard și în luni până să nască vaca.

    Prietenia este un element cheie al romanului, atât cea cu Alunița Cristescu, fata pe care “o tunde maică-sa numărul zero ¸și-n loc de cercei îi pune ni¸ște ață, cum se pune la haine, ca să le-agăți în cuier.”, dar și prietenia sinceră și atât de loailă pe care o oferă celor doi câini din ogradă, Gugiuman și Ursulică. Astfel, aceste ființe atât de dragi sufletului său îl vor însoți pe băiat pe tot parcursul acțiunii, demonstrând prin prezența lor, prin grija pe care acesta le-o poartă, imensa capacitate de a iubi și a empatiza a copilului.

    Tragismul și durerea sfâșietoare din spatele acțiunii sunt ascunse subtil, intenționat, de inocența copilăriei și de viziunea deloc coruptă, nealterată de vicisitudinile vieții, a celui mai sincer și candid erou literar din câți am întâlnit. Este pentru prima oară când citesc o carte scrisă din perspectiva unui copil, care chiar pare scrisă și gândită de o minte de copil. Talentul scriitoricesc al lui Mircea Diaconu este incontestabil și fiecare rând, fiecare pagină, devine o încântare și o plăcere care alină sufletul cititorului.

    • Cartea a apărut la Editura Polirom și are 176 de pagini.
    • Eu i-am oferit 5 steluțe pe Goodreads, asta pentru că aplicația nu are mai multe stele de oferit unei cărți!

  • Uncategorized

    “Arsă de vie” de Souad, împreună cu Marie-Therese Cuny

    “Arsă de vie” nu se vrea a fi, sub nicio formă, un roman, așa cum am bănuit eu inițial. Este o mărturie cutremurătoare a unei femei născute în Cisiordania secolului nostru, care a trecut prin experiențe ce au dus-o până în pragul morții într-o țară unde crimele de onoare sunt ceva firesc, iar autoritățile le trec cu vederea. Este un strigăt de durere, o lungă istorisire a unei vieți de sclavie și chin, trăite într-un loc în care o femeie valorează mai puțin decât o vacă.

    • ”O vacă dă lapte și viței. Ce facem cu laptele și vițeii? Îi vindem. Aduci banii acasă, ceea ce înseamnă că vaca face servicii familiei. Dar o fată? Ce serviciu face ea familiei? Nimic. ”

    Souad este o fată crescută într-o familie tradițională din Cisiordania, alături de părinții săi, un frate care era tratat regește și surorile sale care, la fel ca și ea, nu valorau nimic în ochii societății. O fată era o povară, o grijă în plus și mână de lucru gratuită. Nici Souad nu făcea excepție. Muncea din greu de dimineață până seară, nu avea voie să iasă din curtea ferecată ca o închisoare, iar când trecea pe lângă alte persoane în drum spre pășune, pasul trebuia să îi fie rapid și privirea mereu în jos. Orice mică greșeală, atât de firească pentru un copil încă fraged, era aspru pedepsită de către tatăl fetei, care le bătea atât pe ea și pe surorile ei atât de crunt, încât descrierea acelor scene te cutremură și înspăimântă în același timp.

    Tadiția acestor familii musulmane spune că fetele trebuie să se căsătorească în ordinea venirii lor pe lume. Căsătoria este cea care le oferă acestora o libertate înșelătoare, zărită printr-un geam mic și aburit. Odată căsătorite, fetele au dreptul să se penseze, să meargă la piață și poate, dacă soțul își permite, să poarte pantofi. Dar munca și loviturile nu se vor opri nici atunci. Cu toate acestea, speranța unei vieți mai bune le face pe toate aceste fete să își dorească din tot sufletul ca, la momentul potrivit, adică undeva în jurul vârstei de 15 ani, să fie cerute de soții, să plece de sub tirania tatălui și să nască fii. Musai să fie băieți, căci altfel sunt considerate inutile. Fetele aduc numai necazuri, nu au nicio valoare în societate, ba chiar pot să abată rușinea asupra familiei dacă încalcă vreuna dintre aceste reguli stricte. Majoritatea sunt omorâte de către propriile lor mame chiar în clipa următoare nașterii. Se pare că e o lume unde o fată mai bine moare, decât să îndrăznească a veni pe lume.

    Soad vrea și ea cu ardoare să se căsătorească, să scape de atâta muncă grea, istovitoare și de bătaia pe care o primea zilnic, uneori fără motiv. Numai că are de așteptat. Trebuie ca sora ei mai mare cu un an să își găsească un soț și să plece din casa părintească. Dar pe sora ei nimeni nu o vrea, niciun bărbat nu o cere de soție și astfel Soad se simte prizonieră, disperată și cade în brațele unui bărbat care o seduce, îi promite că se va căsători cu ea, o lasă însărcinată și dispare.

    Rușinea abătută asupra ei și mai ales asupra familiei îi fac pe aceștia să decidă uciderea ei. O crimă odioasă, prin incendiere. Sarcina îi revine cumnatului ei, care pare să nu aibă nicio reținere când vine momentul să îi toarne benzină în cap și să îi dea foc. E ceva firesc, merită, e o sharmuta.

    “Deodată, aud poarta trântindu-se. El e acolo, vine spre mine. Revăd aceste imagini după douăzeci și cinci de ani, ca și cum timpul s-ar fi oprit în loc. Sunt ultimele imagini din existența mea dinainte, acolo, în satul meu din Cisiordania. El înaintează spre mine. E cumnatul meu Hussein, în ținuta de lucru, niște pantaloni vechi și un tricou. Ajunge în fața mea și mă întreabă zâmbind:

    -Salut, cum îți merge?

    Ține în gură un fir de iarbă pe care îl mesteca mereu.

    -O să mă ocup de tine!

    Deodată am simțit ceva rece curgându-mi pe cap. Și imediat focul era pe mine. Simt mirosul de petrol și alerg, dar poalele rochiei mă împiedică să fac pași mari. Groaza mă călăuzește, instinctiv, departe de curte. ”

    După această scenă Souad este dusă de niște femei binevoitoare la un spital și, deși era însărcinată și arsă, nimeni nu vrea să o îngrijească așa cum trebuie tocmai pentru că este o chestiune de familie. E lăsată să moară, pe un pat de spital insalubru, fără nimeni care să îi aline durerile.

    Salvarea ei vine din partea unei femei străine, care lucrează pentru o asociație umanitară. E luată, dusă în străinătate și tratată, Doar că drama nu se sfârșește. Traumele nu dispar. Adaptarea ei e greoaie și dură, iar sufletul este ultimul care reușește să se vindece, deși nici carcasa lui exterioară nu e ușor de tratat.

    Să urmărești drumul prin viață al acestei femei este atât de șocant și de dureros, încât la final nu poți decât să rămâi înmărmurit și să te întrebi “De ce?”. știind clar că nu ți se va oferi niciodată un răspuns.

    • Cartea a apărut la Editura Polirom și are 283 de pagini.
    • Eu i-am acordat 4 steluțe pe Goodreads.
  • Uncategorized

    “Culoarea purpurie” de Alice Walker

    Ce ne face să fim ceea ce suntem? Cât ne naștem și cât devenim? Din ce suntem plămădiți? Din oțel dur sau din lut ușor de modelat? Și, mai ales, ale cui sunt mâinile care ne scriu povestea? A cui e mintea care ne țese gandurile? Cine e la cârmă?

    “Culoarea purpurie” este o carte despre devenire, despre transformare și despre puterea de a îți depăși propria condiție, cu acțiunea plasată în America secolului XX, în comunitățile de culoare. Ulterior, acțiunea se mută într-o Africă mânată de superstiții și tradiții ancestrale, în care oamenii nu au capacitatea de a se feri din care vânătorilor de resurse și nici curajul să îi înfrunte. Toată această epopee are în prim plan două personaje feminine puternice, care luptă cu viața și cu vicisituninile ei când e momentul, sau se lasă purtate de curent când lupta nu mai e necesară sau pare în zadar.

    Celie este inițial o adolescentă care suferă nenumărate abuzuri, inclusiv sexuale, și care învață că cel mai bun mod de a trece prin durere și deznădejde este să îndure, să tacă și să se roage. Se roagă în scris, într-un mod inedit, scriindu-i chiar lui Dumnezeu niște scrisori de o autenticitate și o sinceritate zguduitoare. Prin intermediul acestor epistole descoperim și modul în care aceasta percepe divinitatea, felul în care i se adresează și așteptările pe care le are, sau mai bine zis, pe care nu le are de la Dumnezeu.

    Cu timpul, Celie trece de la adolescență la maturitate purtată de viață pe brațele sale aspre și reci, fără a avea posibilitatea de a decide asupra propriilor sale acțiuni, înăbușindu-și fiecare dorință și tăcând. Tăcerea și supunerea sunt armele ei, sunt ca un refren al modului de viață care i s-a impus. Nu se opune abuzurilor tatălui său, nici atunci când îi sunt luați copiii de la sân și nu mai știe nimic de ei, nici atunci când este retrasă de la școală, deși iubea să învețe, acceptă să se căsătorească cu un bărbat pe care nu îl iubește, mai în vârstă decât ea și cu copii de care va trebui să aibă grijă ca o mamă. Celie tace și acceptă tot ce i se spune, pentru că așa sunt femeile acelei perioade, pentru că nu știe altă cale.

    Pe de altă parte, ne este revelată o altă viață, cea a surorii lui Celie, Nettie. Aceasta reușește să scape, să evadeze din lanțurile invizibile ale prejudecăților și ale nedreptății. Ajunge în Africa alături de o familie de misionari creștini și prin intermediul scrisorilor pe care i le trimite surorii ei face o radiografie precisă a societății africane a acelui secol, descriind o lume a superstițiilor și a credințelor ancestrale, pe care creștinismul nu are puterea să o transforme, dar nici să o apere de pericolele ce o pândesc. Se construiesc drumuri, se taie copaci considerați sfinți de triburile băștinașe, zona se industrializează treptat și întreaga lor viață e forțată să capete alte valențe. În această lume ostilă, în care femeile au tot un statut inferior, sunt obligate să se supună bărbaților din viețile lor și nu au dreptul la decizii proprii, Nettie reușește să devină ceea ce își dorește. Studiază, predă copiilor africani, se căsătorește din dragoste și găsește fericirea râvnită, la care nici nu îndrăznea să viseze.

    La finalul cărții ne este dezvăluită, abrupt și deloc convingător, percepția personajelor principale asupra divinității, trecerea deloc delicată a lui Celie de la religie la spiritualitate. Filosofia și concluziile lor cu privire la Dumnezeu și la prezența Acestuia în viața omului mi s-au părut pripite, uneori chiar puerile și fără temei concret. Dumnezeu se transformă din bătrânelul cu barbă albă, nepăsător la strigătele de ajutor ale femeilor năpăstuite, în spiritul veșnic în contact cu sufletul uman, omniprezent, care sălășluiește în copaci, în frunze, în florile de culoare purpurie de pe câmpuri, în sufletul omului.

    Stilul de scriere este unul autentic, autoarea încearcă să redea cât mai concret limbajul și viziunea asupra vieții a comunității de culoare din America divizată de conflictele rasiale. Cu toate acestea, am simțit că anumite artificii care ar fi dat savoare frazelor au fost pierdute prin traducere.

    Deși la început mi s-a părut originală și emoționantă, șocantă pe alocuri, spre final cartea a pierdut din intensitate, a reușit să aibă chiar și anumite pasaje plictisitoare sau irelevante. Finalul mi s-a părut oarecum forțat, scris doar pentru că trebuia să existe un final, negândit în profunzime. Cu toate acestea, recomand cartea! E o lectură revelatoare pentru cei care nu cunosc prea multe detalii ale realității acelor vremuri.

    • Cartea a aparut la Editura Art și are 296 de pagini.
    • Eu i-am acordat 3 Steluțe pe Goodreads.
  • Uncategorized

    “Cofetăria cu miracole” de Christian Escriba, Silvia Tarrago

    După ce am terminat această carte, am stat puțin pe gânduri. Mă tot întrebam oare despre ce a fost? Despre viața personajului principal, Alba, despre trăirile și sentimentele ei? Despre cofetăria Escriba, un loc magic unde ingrediente simple iau forma cea mai desăvârșită pentru a-i atrage și prinde în vraja dulciurilor pe toți cei care îi calcă pragul? Despre dulciuri? Despe fericirea ratată și despre stabilirea priorităților în viață? Nu am reușit să-mi dau seama despre ce am citit, pentru că în carte citim despre toate și despre niciuna. Toate sunt amestecate ca o salată, dar nicio temă nu e tratată până la capăt, niciun subiect nu e dezvăluit cititorului pe deplin. Rămâi cu mai multe goluri după lectură și cu o părere de rău că nu ai intrat așa cum ar fi trebuit în viața personajelor. Pentru că autorul ne ține, parcă intenționat, la distanță.

    Cu ce seamănă acest roman? Și asta m-am mai intrebat de-a lungul lecturii, pentru că avea așa un aer cunoscut, dar pe care nu reușeam să îl elucidez. Dar până la urmă am descoperit. Seamănă cu o telenovelă. Și nu neapărat una bună. Viața Albei este țesută în jurul unei magii a dulciurilor, care îi poartă pașii iar și iar spre bucătărie, unde reușește să creeze cele mai râvnite delicii dulci. Deși trăiește intr-o perioadă în care femeile nici nu râvnesc spre o carieră, fiind convinse că menirea lor este să se căsătorească și să crească copii, Alba vrea să fie independentă, să creeze, văzând bucătăria, cofetăria, ca pe o artă. Alege să muncească, dar se si căsătorește, îmbinându-le pe ambele cum nu se poate mai bine.

    Doar că pasiunea clocotitoare dinăuntrul ei nu se poate manifesta decât în bucătărie. În relația călduță cu soțul ei Alba simte mereu un gol, o lipsă. Nu are iubirea aceea adevărată, care te împresoară și te strânge în ghearele ei ca să te devoreze și să te facă să renaști din nou și din nou. Tânjește după alt bărbat, care îi poate oferi tot acest amalgam de simțuri. Dar nu se poate… Sau da?

    Deși m-aș fi așteptat ca povestea cofetăriei Escriba să fie mai amplu detaliată, pare că peste acest aspect autorul a ales să treacă în grabă, menționând doar mici detalii, în special despre familia care o conduce. Frânturi de rețete de prajituri sunt presărate pe alocuri, dar mie mi s-a parut că au fost puse acolo doar pentru a îi aduce aminte cititorului că e o carte despre o cofetărie și despre pasiunea pentru dulciuri.

    Ce a mai salvat puțin cartea în ansamblul ei a fost stilul de scriere. Mi-a plăcut, a avut ceva din stilul autorilor sud-americani care pe mine m-au cucerit.

    • Cartea a apărut la editura Humanitas și are 280 de pagini.
    • Eu i-am acordat 3 steluțe pe Goodreads, dar parcă merita două.
  • Uncategorized

    “Vanessa mea cea întunecată” de Kate Elizabeth Russell

    “Vanessa mea cea întunecată” este o carte a sufletului. Dar nu a sufletului care tinde spre stele, în încercarea lui de a deveni cât mai ușor, cât mai aproape de divin. Ci a unui suflet împovărat, plin de un nămol argilos care se scurge pe pământul uscat și își face loc prin crăpăturile acestuia până în adâncurile sale cele mai întunecate. Vanessa nu e o carte ușor de citit și cu siguranță nici ușor de asimilat.

    Vanessa este prezentată în carte în două ipostaze ale vieții ei: adolescenta de 15 ani care a fost admisă cu bursă la o prestigioasă șoală particulară și adulta chinuită de urmările acelei întâmplări nefaste.

    Cartea are puternice influențe din partea “Lolitei” a lui Nabokov, pe care o și menționează de nenumărate ori. Vanessa este o tânără singuratică, ușor de păcălit, căutând atenție, afecțiune și aprobare din exterior. Astfel, îi este destul de ușor profesorului său, cu 30 de ani mai în vârstă decât ea, să o atragă într-o capcană urzită meticulos, care se va strânge în jurul fetei ca o pânză de păianjen, aparent fragilă și ușor de frânt din exterior. Doar că sufletul Vanessei devine înrobit pentru totdeauna, incapabil să se rupă și să evadeze din acea perioadă în care a fost victima unui abuz.

    Ce e cel mai interesat este faptul că autoarea încearcă, din punctul meu de vedere, să tragă un semnal de alarmă și să ne arate că uneori abuzul poate fi îmbrăcat într-o mantie curată, strălucitoare de iubire, grijă și tandrețe prefăcută. Iar ceea ce e, de fapt, constrângere, poate părea voința proprie a victimei atunci când avem de a face cu un agresor experimentat care știe cum să manipuleze o minte fragedă, neformată.

    Însoțind-o pe Vanessa pe tot parcursul vieții, cititorul realizează că aceasta nu a reușit niciodată să se elibereze, să devină ea însăși, să aibă propriile sale opinii și dorințe. Pur și simplu trăiește cu un filtru pe care, la o vârstă mult prea fragedă, profesorul său i l-a aplicat pe suflet. Îi e mai comod să transforme totul, în mintea sa, într-o mare iubire pe care nimeni nu o poate înțelege, într-o poveste tragică a cărei protagonistă este și să considere că suferința, umilința și stigmatizarea sunt un preț mult prea mic de plătit pentru ce i-a fost dat să trăiască.

    “Vanessa mea cea întunecată ” a fost o carte dureroasă, dar revelatoare și o recomand mai ales sufletelor tinere, care ar trebui să învețe din astfel de experiențe puterea și necesitatea unui “Nu!”.

    • Cartea a apărut la Editura Litera și are 480 de pagini.
    • Eu i-am acordat 5 Steluțe pe Goodreads.

  • Uncategorized

    “Între două fronturi” de Oana David

    Te gândești vreodată cum ar fi dacă te-ai plimba pe străzile Bucureștiului anilor 1940, dacă ai calca pe străzile sale prăfuite, admirând clădirile cu aerul lor boem, femeile atent coafate și cu ținute croite după modă franțuzească, dacă ai fi prezent la petrecerile unde bârfele despre amor și război sunt la ordinea zilei și pe buzele tuturor? Eu mă gândeam uneori și am reușit să ajung. Cum? Citind romanul Oanei David.

    Scris într-un stil expresiv, aproape cinematografic, romanul te transpune cu totul în lumea pe care o ilustrează, iar cu ajutorul descrierilor ample și ilustrative, reușește să te facă să intri pur și simplu în pielea personajelor.

    Lucreția este un personaj complex, atent construit. Inițial este o fetiță frivolă, care caută un avantaj financiar și social pentru a își asigura un trai confortabil, astfel ajungând să se căsătorească fără iubire, cu un om mult mai în vârstă decât ea, dar cu o poziție socială invidiată și, evident, bogat.

    Înaintând în lectură asistăm la maturizarea ei, la transformarea interioară a acesteia, care ajunge să realizeze care sunt adevăratele valori ale vieții și să își regândească prioritățile. Iar povestea de dragoste care îi deschide sufletul și îl face să înflorească dă o savoare aparte întregului roman.

    Deși frumoasă și complexă, autentică și răvășitoare, am simțit cumva povestea de dragoste dintre Lulli și atrăgătorul ofițer german drept un paravan pentru a ne face să plonjăm în perioada războiului, într-o Românie pe care cu siguranță nu o cunoaștem.

    Atât de bine e descrisă culoarea locală a acelor vremuri încât nu ai cum să nu sesizezi munca asiduă din spatele rândurilor așternute, nu ai cum să nu apreciezi documentarea realizată de autoare. Pe tot parcursul cărții cititorul simte că stă pe un butoi cu pulbere gata să explodeze. Imaginile din timpul și de după război sunt foarte sugestive și te fac să simți acut angoasa acelei perioade, dar și durerea și tulburarea peronajelor.

    Războiul este un subiect pe baza căruia s-au scris nenumărate cărți de ficțiune. Dar cărți despre război, care să aibă acțiunea plasată în România și scrise atât de bine nu am mai citit de la Camil Petrescu încoace. De fapt, am observat o ușoară asemănare între stilul de scriere al Oanei David și al marelui Camil Petrescu.

    Ce m-a mai impresionat la această carte a fost tipologia bine definită a personajelor. Acestea au fost atât de bine construite, mai ceva ca în romanele clasice, pe care le apreciez.

    Nu vreau să dau multe detalii din acțiune, pentru că este una care merită descoperită pas cu pas. Iar Oana David este o autoare care promite!

    • Cartea a apărut la Editura Hyperliteratura și are 592 de pagini.
    • Eu i-am acordat 5 steluțe pe Goodreads.

  • Uncategorized

    Barbă albastră de Amelie Nothomb

    Amelie Nothomb este o autoare care scrie cărți ușurele, facile. Cel puțin din punctul meu de vedere. De data aceasta avem de-a face cu o carte alcătuită parcă numai din dialog, alertă și misterioasă. Dar nu suficient de captivantă.

    Saturnine este o tânără profesoară care locuiește de suficient de mult timp pe canapeaua prietenei sale încât să își dorească să își caute un loc al ei. Așa ajunge într-un apartament luxos, pe care în mod normal nu și l-ar fi putut permite, fiind colocatara unui bărbat cu un comportament misterios și destul de ciudat.

    E evident, de la bun început, că ceva e în neregulă cu acest spaniol infatuat, pe nume don Elemirio. Nu a mai ieșit din casă de douăzeci de ani, își croiește singur propriile haine și nu mănâncă niciodată mâncare gătită de altcineva în afară de el însuși. Dar, cea mai mare problemă o constituie cele opt colocatare de dinaintea lui Saturnine, care au dispărut în mod misterios și care l-au învăluit pe acesta într-un nor de mister, aducându-i mai multe admiratoare.

    Unde au dispărut toate aceste femei, sunt sau nu încă vii, ce greșală au înfăptuit și mai ales în fața cui? Va păți și noua colocatară același lucru? Saturnine e hotărâtă să afle răspunsul, dar nu îi este deloc ușor, deoarece don Elemirio exercită asupra ei o atracție căreia nu îi poate rezista. Până la urmă misterul este elucidat, dar nu pare deloc veridic, multe detalii scârțâie și te fac să te întrebi cum ar fi putut să se întâmple așa ceva în vremurile noastre, fără ca nimeni să sesizeze.

    Dialogurile ar putea părea, la prima vedere, spumoase și spirituale. Dar sunt, din punctul meu de vedere, superficiale, iar filosofia de viață din spatele lor e slab gândită și confuză.

    Autoarea încearcă să realizeze portretul unui infractor, cu dezechilibre emoționale și psihice, atrăgător și bogat, un magnet pentru femeile slabe și interesate. Doar că, din punctul meu de vedere, nu prea reușește.

    • Cartea a apărut la Editura Trei și are 142 de pagini.
    • Eu i-am acordat 3 steluțe pe Goodreads, dar parcă ar fi meritat două.