• Editura: Univer
• Traducător: Alex Vlad
• Format: Broșată
• Număr pagini: 320
• Steluțe acordate pe Goodreads: 4

"Era și timpul să aprind iar stelele" este cel de-al patrulea roman al autoarei, care a cunoscut la fel de multă popularitate ca și primele trei. Dacă ar fi să aleg un singur cuvânt pentru a descrie lectura sa, acesta ar fi, cu siguranță, emoție. De la un capăt la altul, fiecare pagină este încărcată cu sentimente și trăiri, iar la final, poate că nu simți că ai avut o provocare intelectuală citindu-l, dar știi sigur că ai descoperit căi noi de a aborda anumite situații de viață, de a evolua emoțional.

"O poveste plină de emoție, umor și tandrețe. O carte care îți redă puterile." (Femme actuelle)

O poveste despre copii și părinți, despre greșeli și despre capacitatea de a le repara

Romanul are în centru povestea unei mame care se simte sufocată de grijile cotidiene, de datorii, de incapacitatea de a gestiona viața unei familii monoparentale. Aceasta are de doua fete aflate la vârste critice, una de doisprezece și alta de șaptesprezece ani.

Când simte că întreaga lor existență stă așezată pe nisipuri mișcătoare și că relația dintre ele urmează să se năruie, Anna, mama celor două fete, hotărăște să plece împreună cu ele într-o călătorie până la capătul pământului. Poate că nu a fost cea mai bună decizie, pentru că știe și ea că la întoarcere datoriile vor fi tot acolo, greutățile la fel.

O călătorie spre propriul sine, o destinație nebănuită

Pare clișeic, dar cam asta ne rămâne după această carte. Faptul că uneori e bine să ne rupem de rutină, să ne permitem să privim de departe toate lucrurile pe care le credem de nerezolvat în viața noastră. E bine să ne bucurăm de călătorie, fără să privim neîncetat către destinație. Să privim fiecare pas, fie el și cel mai mărunt, ca pe o mare reușită. Călătoria către noi înșine e anevoioasă, dar atât de necesară.

Relația mamă-fiică, pusă sub lupă și analizată în detaliu

Călătoria, greutățile, tulburările emoționale, toate sunt un pretext pentru a putea analiza în detaliu relația dintre mamă și cele doua fiice ale sale. Teama fetelor de a fi judecate le face să se închidă în interiorul lor, să nu fie deschise și sincere cu mama lor. Teama mamei de a da gres, incertitudinea și nesiguranța, o fac pe aceasta să se creadă insuficientă fiicelor sale. Așa că face și ea cale întoarsă către sine, tace și se refugiază în muncă.

Călătoria până la capătul lumii, pentru a vedea aurora boreală și pentru a admira soarele de la miezul nopții, peisaje descrise superb de autoare, le face pe toate cele trei să nu mai aibă niciun paravan în spatele căruia să se ascundă. Acum vad toate măștile, fricile se volatilizează, cuvintele își găsesc calea către suprafață, sufletele se descarcă, rănile se repară, adevărul iese la iveală.

Nu mi-au plăcut niciodată autorii francezi, mi s-au părut întotdeauna prea sofisticați pentru gusturile mele. Dar la Virginie Grimaldi mă voi întoarce. Mi-a plăcut stilul ei amuzant și puternic în același timp, capacitatea de a reda specificul fiecărei vârste, emoțiile transmise indirect. O recomand, mai ales dacă vrei o carte care să îți ajungă direct la suflet!