"Fetița care se juca de-a Dumnezeu" este un roman al rătăcirii. Toate personajele acestui roman, cu precădere personajul principal, se plimbă pe drumuri necunoscute, fără țintă fixă și fără să știe care le va fi destinația.

Rădița este o fetiță că oricare alta, care se trezește într-o dimineață oarecare și se grăbește spre școală cu un entuziasm viu, pentru că e mai mult că sigură că va lua o notă mare la caligrafie. Ceea ce se și întâmplă, lucru care o face să fugă de la școală pentru a da vestea cea mare în familie.

Numai că acea zi nu e o zi că oricare alta, ci ziua în care mama pleacă. Când ajunge acasă îi găsește pe toți cu nervii întinși la maximum, pregătind bagajele mamei. Va locui pentru o vreme in Italia, ca ei să strângă bani și să se poată descurca financiar într-o Românie unde joburile au devenit un lux, mai ales joburile care să respecte calificarea celui care se prezintă la un interviu.

Rădița locuiește împreună cu mama, tata și sora sa Mălina la bunici, pentru că după ce tata a fost concediat, nu a mai găsit niciun job de inginer, iar toate celelalte erau, se pare, sub demnitatea lui. Au închiriat apartamentul și acum împart cu bătrânii un spatiu prea mic și o viață tensionată, pentru că fiecare are problemele și frustrările proprii, iar fiecare ciocnire a acestora produce scântei aproape vizibile.

Mama pleacă. În Italia. Va fi și ea, de acum, în gașca italienilor din susul străzii, care au părinți plecați la muncă în țara în formă de cizma. Cei din josul străzii sunt spanioli, au părinții la cules de căpșuni, iar cele două grupuri sunt când în conflict, când în relații bune. Această imagine doare. E realitatea crudă a societății românești divizate de plecarea peste hotare a părinților. E radiografia unei vieți trăite în absența celui drag, în bătaia vântului.

Romanul este scris din două perspective, cea a Rădiței și cea a Letiției, mama plecată la muncă. Ambele planuri narative sunt la fel de sfâșietoare, durerea e aproape palpabilă, taie în carne vie. Drama celor două nu e una inventată, pe care o găsești în romanele de ficțiune de pretutindeni. E realitatea României, e durerea mută a miilor de copii care plâng după părinții lor, care se închid în ei și nu mai vor să coopereze, care cresc fără a fi înțeleși, iubiți, cărora li se cumpără "ceva bun" de fiecare dată când se supără și cer că mama sau tata să vină acasă. Copii care adorm cu "vin la vară" în suflet și se trezesc cu "nu am putut să mai plec", " de unde crezi că ai bani de pantofiori, jucării, hăinuțe" care se scurg pe obraji și se înnoadă în bărbie. Copii care nu vor decât să fie ținuți în brațe de mama sau de tata.

Cu toate acestea, lectura nu este apăsătoare, carta e presărată cu umor și nu te îndoiești nicio clipă că cele citite sunt gândurile unui copil. Iar rândurile unde facem cunoștință cu Letiția ne aduc in prim plan soarta badantelor care renunță la viața lor pentru câțiva bănuți, pentru că familiile lor să poată trăi la limita normalului.

Finalul este unul la care mă așteptam, dar care, totuși, m-a lovit cu atâta cruzime că încă nu îmi pot reveni din șoc. E o carte tristă, verosimilă, scrisă impecabil. Acum știu de ce Dan Lungu nu a pus suflet în cartea cu baba comunistă, așa cum v-am zis in recenzia cărții. Pentru că l-a păstrat pe tot pentru această carte.

• Cartea a apărut la Editura Polirom și are 360 de pagini.
• Eu i-am acordat 5 steluțe pe Goodreads.