Obsedantul deceniu, o perioadă care pentru țara noastră a adus cu sine un lung șir de abuzuri efectuate de către autoritățile staliniste, mai exact perioada anilor 1950, se reflectă și în literatura noastră de după destalinizarea și așa-numita liberalizare din anii 1960. Această literatură a reprezentat o descătușare, o revoltă împotriva tuturor nedreptăților și suferințelor la care au fost supuși oamenii, de cele mai multe ori nevinovați.
Publicat pentru prima oară în anul 1980, romanul lui Mircea Diaconu “La noi, când vine iarna” relatează povestea unei ierni din anii 1950, având ca personaj-narator un băiețel care trece, fără ca măcar să realizeze, cu inocența tipică vârstei, prin experiențe dramatice și lipsuri cauzate de nedreptate.
“La noi, când vine iarna, toți norii anului trecut se așază pe pământ și sunt zăpadă. De asta e atât de senin și de rece. De asta nu plouă și putem vedea toate animalele care merg spre țările calde. E drept că uneori cerul se lasă jos de tot și ninge. Văzut de aproape, e plumburiu sau negru, după cât e de frig. Nouă, însă, nu ne e frică, pentru că bunicul nostru e preot.”
Astfel se deschide romanul, perceput în mod eronat drept literatură pentru copii, lin și prevestind atmosfera de liniște și inocență în care ne va învălui cartea pe tot parcursul lecturii. Lumea în care băiatul nostru trăiește este cea a satului românesc comunist, o lume în care de sărbători vin în vizită tanti și unchi, fiecare cu mirosul lor specific, singurul aspect după care eroul nostru cu suflet uriaș îi poate recunoaște. O lume în care timpul se înghesuie între avionul de la ora zece dimineața și vremea când tatăl se întoarce acasă de la muncă, aplecându-se ca să treacă pragul și trântind cu putere ușa în urma lui. O lume în care vecinul sau fratele se pot transforma imediat în călăi, gata să te trimită pe nedrept în închisoare. O lume în care e posibil să rămâi, peste noapte, incapabil să îți hrănești copiii, incapabil să zâmbești sau să te bucuri de viață.
Aici crește și își dezvoltă mintea iscusită băiatul nostru, care prețuiește, așa cum este învățat să o facă, așa cum vede în jurul său, lucrurile cu adevărat importante. Prietenia, iubirea, loialitatea, sunt trăsături pe care ajunge să le dețină fără ca măcar să își dea seama. Conștiința sa încă aflată la stadiul de crudă, necoaptă, îl ghidează pe acesta pe un drum atât de luminos încât devine capabil instinctiv să discearnă între bine și rău, între suspect și normal.
Mersul la școală și micul ajutor pe care îl oferă în gospodărie sunt singurele momente în care personajul nostru principal se oprește din visare, uneori nici atunci. Imaginația sa debordantă îl face pe acesta să zboare în tărâmuri fermecare, unde unchiul Aristică, cel cu ceas de aur, nu îi cere tatei socoteală pentru averea care i se cuvine, nu vine cu căruța să le ia oile pentru că berbecul care le-a însămânțat era al lui, unde tantile nu îi cer mamei nucile și fasolea bălțată, unde vecinul și unchiul nu îi înscenează tatălui său furtul unei puști de vânătoare și îl trimit în închisoare drept dușman al partidului, tărâmuri în care capul nu îl doare, nu se simte slăbit și niciun om cu ochelari, care ar putea oricând să fie doctor, nu vrea să îi facă o operație.
Odată ce tatăl său este arestat, întreaga familie începe să sufere în urma acestui abuz. Nu mai primesc lapte de la alimentară pentru că sunt considerați dușmani ai partidului, iar vaca urmează să fete, așa că nici de la ea nu mai pot obține alimentul care le ținea de foame în atâtea seri. Oi nu mai au, banii se împuținează, iar mama, soție de învățător, e obligată acum să muncească din greu, la sapă sau cosând, pe mai nimic, pentru că și în momentul plății suferă mari nedreptăți. Ulucile din gard încep să cadă, câinii trec pe la ei prin curte ca pe drum, nimeni nu îi ajută, iar dorul de părintele care le oferea stabilitate și siguranță se întețește cu fiecare noapte care trece. Coșmarurile se întețesc, iar în fiecare noapte vine să umple liniștea care acaparează camera cu “pat de patru persoane” pe care baiatul o împarte cu fratele său mai mare un diavol șchiop care cântă la trompetă. Așa trec zilele, cu zăpezi care scârțâie sub picioare, cu cocori care se întorc în stoluri uriașe din țările calde, cu veri arzătoare și toamne ploiase, un timp idilic care se măsoară în uluci căzute din gard și în luni până să nască vaca.
Prietenia este un element cheie al romanului, atât cea cu Alunița Cristescu, fata pe care “o tunde maică-sa numărul zero ¸și-n loc de cercei îi pune ni¸ște ață, cum se pune la haine, ca să le-agăți în cuier.”, dar și prietenia sinceră și atât de loailă pe care o oferă celor doi câini din ogradă, Gugiuman și Ursulică. Astfel, aceste ființe atât de dragi sufletului său îl vor însoți pe băiat pe tot parcursul acțiunii, demonstrând prin prezența lor, prin grija pe care acesta le-o poartă, imensa capacitate de a iubi și a empatiza a copilului.
Tragismul și durerea sfâșietoare din spatele acțiunii sunt ascunse subtil, intenționat, de inocența copilăriei și de viziunea deloc coruptă, nealterată de vicisitudinile vieții, a celui mai sincer și candid erou literar din câți am întâlnit. Este pentru prima oară când citesc o carte scrisă din perspectiva unui copil, care chiar pare scrisă și gândită de o minte de copil. Talentul scriitoricesc al lui Mircea Diaconu este incontestabil și fiecare rând, fiecare pagină, devine o încântare și o plăcere care alină sufletul cititorului.
- Cartea a apărut la Editura Polirom și are 176 de pagini.
- Eu i-am oferit 5 steluțe pe Goodreads, asta pentru că aplicația nu are mai multe stele de oferit unei cărți!