Fârtate și nefârtate sau podul cu lemne șubrede dintre Frate și Necuratul
Românii au o serie de denumiri care mai de care mai sugestive pentru cel rău. Acesta a fost cunoscut de poporul nostru de-a lungul timpului drept Scaraoțchi, Aghiuță, Ucidă-l toaca!, Ducă-se pe pustii!. Toate acestea din credința populară că orice rostire a numelui său real ar aduce cu sine și invocarea nedorită și adeseori temută a acestuia.
Poate cea mai sugestivă denumire a Diavolului este, conform marelui filosof român Constantin Noica, cea de “nefârtate”. Asupra acestei denumiri s-au mai aplecat și alți filosofi români, cum ar fi Lucian Blaga , în încercarea de a demistifica imaginea Celui Rău în mitologia românească.
Constantin Noica oferă acestei analogii Fârtate-Nefârtate în cartea “Cuvânt împreună despre rostirea românească” un capitol, privind-o dintr-o cu totul și cu totul altă perspectivă, mai exact una filosofico-lingvistică.
Noica merge la baza originii cuvintelor, unde “fârtate” înseamnă, în dulcele grai românesc, frate. Fârtatele este cel de-un sânge cu tine, cel gata oricând să-ți sară în ajutor, care are o disponibilitate emoțională spre a te proteja, înțelege. Nefârtatele, pe de altă parte, este cel care se dezice de orice legătură, fie ea sentimentală sau ereditară. Este cel care nu se implică, cel care nu poate empatiza și care preferă indiferența.
Spre a oferi o explicație cât mai lămuritoare, Noica face trimitere la “Faust” al lui Goethe, unde Gretchen, naivă, spune filosoful, precum o ciobăniță din folclorul nostru, își afirmă antipatia față de Mefisto, descriindu-l drept cel care “Se vede limpede că nu ia parte la nimic”.
În accepțiunea marelui filosof, tocmai aici ar fi diferența care face ca podul dintre Fârtate și Nefârtate să tremure din toate încheieturile și să devină periculos de trecut. Acest “nefârtate” devine, astfel, însăși definiția dracului, care nu e nici bun, nici rău, ci doar indiferent. El nu “ia parte la nimic”.
Una dintre multiplele capacități ale lui Nefârtate este aceea de a te conduce către o lume a iluzoriului, a nerealizabilului, dar făcând promisiunea atrăgătoare a “ființei reușite”, desăvârșite. Aceasta atinge toate domeniile și toate tipurile de personalităti: de la matematicieni la artiști, de la romaniceri și poeți la oameni obișnuiți. Specialitatea lui este să te plimbe pe o ață subțire de la o extremă la alta, făcându-te să-ți pierzi echilibrul.
Noica ne pune, cumva, în gardă: Nefârtatele este și astăzi cu noi, în această lume “admirabilă și nouă”, înăuntrul și în afara noastră, în neologisme și arhaisme deopotrivă, dar mai ales în “întrupările gândurilor noastre”.