Majoritatea cărților citite de mine care au la bază subiecte cu acțiunea plasată în ce de-al Doilea Război Mondial prezintă durerea celor asupriți, condamnați să își ducă zilele în lagăre de concentrare sau să se lupte cu foamea și bolile în țări ocupate de trupe ostile care le răpesc proviziile, liniștea și de cele mai multe ori, demnitatea. Aici, însă, nu avem de-a face cu aceeași teroare, ci cu una nouă. Aici întâlnim durerea și chinul cu care se luptă cei care trăiesc în țara “privilegiată” a “oamenilor puri”. Și nu mare ne e surpriza să constatăm că nici pentru ei războiul nu e ușor de dus. Că și lor le lasă răni adânci, uneori de nevindecat.

Titlul cărții mi s-a părut singurul element nepotrivit al acestei călătorii prin lumea Germaniei anilor 1940. Conform acestuia, mă așteptam să găsesc o poveste pe mai multe planuri în care se întrepătrund poveștile de viață ale acestor degustătoare, care erau femei obligate să se lupte cu angoasa și frica de moarte în fiecare zi, puse să deguste mâncarea lui Hitler înaintea lui, astfel încât aceasta să nu fie cumva otrăvită. De fapt, povestea urmărește destinul unei singure astfel de femei, lupta sa interioară și durerea care îi sapă râni mult prea adânci în sufletul deja șubrezit de război. O singură femeie, Rosa Sauer. Așa că aș fi pus titlul la singular.

Rosa e o femeie care duce zilnic o luptă. Cu viața care i-a luat prea multe, cu durerea care insistă să îi bată în piept ca o a doua inimă, cu singurătatea, cu dorința neîmplinită de a avea lângă ea un suflet care să o înțeleagă, să o aline, dar mai ales cu moartea. De fiecare dată când îi sunt aduse mâncărurile felurite în fața ochilor, știe că acea zi ar putea fi ultima. Știe că o otravă imposibil de detectat prin văz sau miros ar putea să i se prelingă pe esofag, să îi pătrundă în sânge și să o trimită departe, fără ca măcar să aibă ceva de spus. Cu toate acestea, ea își face curajul să găsească în această situație și un motiv de ironie, sau mai degrabă autoironie. Știe că nu ar fi putut vreodată să prevadă acest destin sinistru, nu s-ar fi gândit că va ajunge în această situație ce pare fără de speranță.

“Ce vrei să te faci când vei fi mare? Degustătoarea lui Hitler.”

Șirul de actiuni care o prind pe Rosa într-o horă amețitoare și fără de scăpare o transformă într-o persoană care nu mai poate să se împotrivească nici măcar atunci când știe sigur, când e conștientă că ar trebui să o facă cu toate forțele sale. Are nevoie de afecțiune, de oameni dragi, de prieteni. Și le caută cu disperare, fiind dispusă să facă sacrificii și greșeli pentru a le avea măcar aparent.

“Capacitatea de adaptare este cea mai mare resursă a corpului uman, dar cu cât mă adaptam mai mult, cu atât mă simțeam mai puțin umană.”

Când soțul său pleacă în război, după ce își pierde ambii părinți tot ca urmare a acestei mari atrocități, ea nu mai are de ales decât să se mute alături de socrii săi, undeva la țară, dar foarte aproape de bârlogul Lupului. Acolo destinul ei ia o altă întorsătură, una și mai tragică decât s-ar fi gândit că e posibil. Devine o degustătoare, una din cele zece femei care vor fi puse zi de zi în fața mortii, o moarte uneori dulce, alteori aromată, dar care îi va provoca mereu greață și teamă paralizantă.

În acest sat retras ajunge să cunoască alte femei care au de dus, la fel ca ea, o luptă. Numai că fiecare cu resursele pe care le deține, făurindu-și drum prin această pădure întunecată și plină de spini cu mâinile goale. Aici Rosa se apropie de socrii ei, de celelalte degustătoare, dar și de cineva de care nu trebuia să se apropie. Un ofițer german. Un călău. Propriul său călău.

Vina, această piatră de moară care îi stă așezată pe suflet și care pare să atârne zilnic din ce în ce mai

tare, o face pe eroina acestui roman să se simtă din ce în ce mai nedemnă, mai nepotrivită pentru binele de care are, uneori, dar destul de rar, parte. Deși pare că, în final, își găsește liniștea pe care a căutat-o atâta amar de ani, autoarea ne arată în finalul poveștii o Rosa deloc descătușată, o femeie care a păstrat alături de ea, ca o umbră, povara războiului încheiat de mult.

“Dumicați bine proporționați, unul după altul, până când stomacul se umple. O ușoară greață, nu s-a întâmplat nimic. Îmi pun mâinile pe burtă, o încălzesc. Rămân așa pe loc, așezată, nu prea e lume, se aude doar un zumzăit vag. Aștept puțin, poate o oră, apoi mă ridic.”

Autoarea este o povestitoare înnăscută. Stilul de scriere e atât de poetic, de lin, că pare destinat în întregime sufletului. Rândurile curg atât de liniștit, de cald încât nu au cum să nu te prindă în vraja lor.

• Cartea a apărut la Editura Trei și are 350 de pagini.
• Eu i-am acordat 5 steluțe pe Goodreads.