“Arsă de vie” nu se vrea a fi, sub nicio formă, un roman, așa cum am bănuit eu inițial. Este o mărturie cutremurătoare a unei femei născute în Cisiordania secolului nostru, care a trecut prin experiențe ce au dus-o până în pragul morții într-o țară unde crimele de onoare sunt ceva firesc, iar autoritățile le trec cu vederea. Este un strigăt de durere, o lungă istorisire a unei vieți de sclavie și chin, trăite într-un loc în care o femeie valorează mai puțin decât o vacă.

”O vacă dă lapte și viței. Ce facem cu laptele și vițeii? Îi vindem. Aduci banii acasă, ceea ce înseamnă că vaca face servicii familiei. Dar o fată? Ce serviciu face ea familiei? Nimic. ”

Souad este o fată crescută într-o familie tradițională din Cisiordania, alături de părinții săi, un frate care era tratat regește și surorile sale care, la fel ca și ea, nu valorau nimic în ochii societății. O fată era o povară, o grijă în plus și mână de lucru gratuită. Nici Souad nu făcea excepție. Muncea din greu de dimineață până seară, nu avea voie să iasă din curtea ferecată ca o închisoare, iar când trecea pe lângă alte persoane în drum spre pășune, pasul trebuia să îi fie rapid și privirea mereu în jos. Orice mică greșeală, atât de firească pentru un copil încă fraged, era aspru pedepsită de către tatăl fetei, care le bătea atât pe ea și pe surorile ei atât de crunt, încât descrierea acelor scene te cutremură și înspăimântă în același timp.

Tadiția acestor familii musulmane spune că fetele trebuie să se căsătorească în ordinea venirii lor pe lume. Căsătoria este cea care le oferă acestora o libertate înșelătoare, zărită printr-un geam mic și aburit. Odată căsătorite, fetele au dreptul să se penseze, să meargă la piață și poate, dacă soțul își permite, să poarte pantofi. Dar munca și loviturile nu se vor opri nici atunci. Cu toate acestea, speranța unei vieți mai bune le face pe toate aceste fete să își dorească din tot sufletul ca, la momentul potrivit, adică undeva în jurul vârstei de 15 ani, să fie cerute de soții, să plece de sub tirania tatălui și să nască fii. Musai să fie băieți, căci altfel sunt considerate inutile. Fetele aduc numai necazuri, nu au nicio valoare în societate, ba chiar pot să abată rușinea asupra familiei dacă încalcă vreuna dintre aceste reguli stricte. Majoritatea sunt omorâte de către propriile lor mame chiar în clipa următoare nașterii. Se pare că e o lume unde o fată mai bine moare, decât să îndrăznească a veni pe lume.

Soad vrea și ea cu ardoare să se căsătorească, să scape de atâta muncă grea, istovitoare și de bătaia pe care o primea zilnic, uneori fără motiv. Numai că are de așteptat. Trebuie ca sora ei mai mare cu un an să își găsească un soț și să plece din casa părintească. Dar pe sora ei nimeni nu o vrea, niciun bărbat nu o cere de soție și astfel Soad se simte prizonieră, disperată și cade în brațele unui bărbat care o seduce, îi promite că se va căsători cu ea, o lasă însărcinată și dispare.

Rușinea abătută asupra ei și mai ales asupra familiei îi fac pe aceștia să decidă uciderea ei. O crimă odioasă, prin incendiere. Sarcina îi revine cumnatului ei, care pare să nu aibă nicio reținere când vine momentul să îi toarne benzină în cap și să îi dea foc. E ceva firesc, merită, e o sharmuta.

“Deodată, aud poarta trântindu-se. El e acolo, vine spre mine. Revăd aceste imagini după douăzeci și cinci de ani, ca și cum timpul s-ar fi oprit în loc. Sunt

ultimele imagini din existența mea dinainte, acolo, în satul meu din Cisiordania. El înaintează spre mine. E cumnatul meu Hussein, în ținuta de lucru, niște pantaloni vechi și un tricou. Ajunge în fața mea și mă întreabă zâmbind:

-Salut, cum îți merge?

Ține în gură un fir de iarbă pe care îl mesteca mereu.

-O să mă ocup de tine!

Deodată am simțit ceva rece curgându-mi pe cap. Și imediat focul era pe mine. Simt mirosul de petrol și alerg, dar poalele rochiei mă împiedică să fac pași mari. Groaza mă călăuzește, instinctiv, departe de curte. ”

După această scenă Souad este dusă de niște femei binevoitoare la un spital și, deși era însărcinată și arsă, nimeni nu vrea să o îngrijească așa cum trebuie tocmai pentru că este o chestiune de familie. E lăsată să moară, pe un pat de spital insalubru, fără nimeni care să îi aline durerile.

Salvarea ei vine din partea unei femei străine, care lucrează pentru o asociație umanitară. E luată, dusă în străinătate și tratată, Doar că drama nu se sfârșește. Traumele nu dispar. Adaptarea ei e greoaie și dură, iar sufletul este ultimul care reușește să se vindece, deși nici carcasa lui exterioară nu e ușor de tratat.

Să urmărești drumul prin viață al acestei femei este atât de șocant și de dureros, încât la final nu poți decât să rămâi înmărmurit și să te întrebi “De ce?”. știind clar că nu ți se va oferi niciodată un răspuns.

• Cartea a apărut la Editura Polirom și are 283 de pagini.
• Eu i-am acordat 4 steluțe pe Goodreads.