• Uncategorized

    “La noi, când vine iarna” de Mircea Diaconu

    Obsedantul deceniu, o perioadă care pentru țara noastră a adus cu sine un lung șir de abuzuri efectuate de către autoritățile staliniste, mai exact perioada anilor 1950, se reflectă și în literatura noastră de după destalinizarea și așa-numita liberalizare din anii 1960. Această literatură a reprezentat o descătușare, o revoltă împotriva tuturor nedreptăților și suferințelor la care au fost supuși oamenii, de cele mai multe ori nevinovați.

    Publicat pentru prima oară în anul 1980, romanul lui Mircea Diaconu “La noi, când vine iarna” relatează povestea unei ierni din anii 1950, având ca personaj-narator un băiețel care trece, fără ca măcar să realizeze, cu inocența tipică vârstei, prin experiențe dramatice și lipsuri cauzate de nedreptate.

    “La noi, când vine iarna, toți norii anului trecut se așază pe pământ și sunt zăpadă. De asta e atât de senin și de rece. De asta nu plouă și putem vedea toate animalele care merg spre țările calde. E drept că uneori cerul se lasă jos de tot și ninge. Văzut de aproape, e plumburiu sau negru, după cât e de frig. Nouă, însă, nu ne e frică, pentru că bunicul nostru e preot.”

    Astfel se deschide romanul, perceput în mod eronat drept literatură pentru copii, lin și prevestind atmosfera de liniște și inocență în care ne va învălui cartea pe tot parcursul lecturii. Lumea în care băiatul nostru trăiește este cea a satului românesc comunist, o lume în care de sărbători vin în vizită tanti și unchi, fiecare cu mirosul lor specific, singurul aspect după care eroul nostru cu suflet uriaș îi poate recunoaște. O lume în care timpul se înghesuie între avionul de la ora zece dimineața și vremea când tatăl se întoarce acasă de la muncă, aplecându-se ca să treacă pragul și trântind cu putere ușa în urma lui. O lume în care vecinul sau fratele se pot transforma imediat în călăi, gata să te trimită pe nedrept în închisoare. O lume în care e posibil să rămâi, peste noapte, incapabil să îți hrănești copiii, incapabil să zâmbești sau să te bucuri de viață.

    Aici crește și își dezvoltă mintea iscusită băiatul nostru, care prețuiește, așa cum este învățat să o facă, așa cum vede în jurul său, lucrurile cu adevărat importante. Prietenia, iubirea, loialitatea, sunt trăsături pe care ajunge să le dețină fără ca măcar să își dea seama. Conștiința sa încă aflată la stadiul de crudă, necoaptă, îl ghidează pe acesta pe un drum atât de luminos încât devine capabil instinctiv să discearnă între bine și rău, între suspect și normal.

    Mersul la școală și micul ajutor pe care îl oferă în gospodărie sunt singurele momente în care personajul nostru principal se oprește din visare, uneori nici atunci. Imaginația sa debordantă îl face pe acesta să zboare în tărâmuri fermecare, unde unchiul Aristică, cel cu ceas de aur, nu îi cere tatei socoteală pentru averea care i se cuvine, nu vine cu căruța să le ia oile pentru că berbecul care le-a însămânțat era al lui, unde tantile nu îi cer mamei nucile și fasolea bălțată, unde vecinul și unchiul nu îi înscenează tatălui său furtul unei puști de vânătoare și îl trimit în închisoare drept dușman al partidului, tărâmuri în care capul nu îl doare, nu se simte slăbit și niciun om cu ochelari, care ar putea oricând să fie doctor, nu vrea să îi facă o operație.

    Odată ce tatăl său este arestat, întreaga familie începe să sufere în urma acestui abuz. Nu mai primesc lapte de la alimentară pentru că sunt considerați dușmani ai partidului, iar vaca urmează să fete, așa că nici de la ea nu mai pot obține alimentul care le ținea de foame în atâtea seri. Oi nu mai au, banii se împuținează, iar mama, soție de învățător, e obligată acum să muncească din greu, la sapă sau cosând, pe mai nimic, pentru că și în momentul plății suferă mari nedreptăți. Ulucile din gard încep să cadă, câinii trec pe la ei prin curte ca pe drum, nimeni nu îi ajută, iar dorul de părintele care le oferea stabilitate și siguranță se întețește cu fiecare noapte care trece. Coșmarurile se întețesc, iar în fiecare noapte vine să umple liniștea care acaparează camera cu “pat de patru persoane” pe care baiatul o împarte cu fratele său mai mare un diavol șchiop care cântă la trompetă. Așa trec zilele, cu zăpezi care scârțâie sub picioare, cu cocori care se întorc în stoluri uriașe din țările calde, cu veri arzătoare și toamne ploiase, un timp idilic care se măsoară în uluci căzute din gard și în luni până să nască vaca.

    Prietenia este un element cheie al romanului, atât cea cu Alunița Cristescu, fata pe care “o tunde maică-sa numărul zero ¸și-n loc de cercei îi pune ni¸ște ață, cum se pune la haine, ca să le-agăți în cuier.”, dar și prietenia sinceră și atât de loailă pe care o oferă celor doi câini din ogradă, Gugiuman și Ursulică. Astfel, aceste ființe atât de dragi sufletului său îl vor însoți pe băiat pe tot parcursul acțiunii, demonstrând prin prezența lor, prin grija pe care acesta le-o poartă, imensa capacitate de a iubi și a empatiza a copilului.

    Tragismul și durerea sfâșietoare din spatele acțiunii sunt ascunse subtil, intenționat, de inocența copilăriei și de viziunea deloc coruptă, nealterată de vicisitudinile vieții, a celui mai sincer și candid erou literar din câți am întâlnit. Este pentru prima oară când citesc o carte scrisă din perspectiva unui copil, care chiar pare scrisă și gândită de o minte de copil. Talentul scriitoricesc al lui Mircea Diaconu este incontestabil și fiecare rând, fiecare pagină, devine o încântare și o plăcere care alină sufletul cititorului.

    • Cartea a apărut la Editura Polirom și are 176 de pagini.
    • Eu i-am oferit 5 steluțe pe Goodreads, asta pentru că aplicația nu are mai multe stele de oferit unei cărți!

  • Uncategorized

    “Arsă de vie” de Souad, împreună cu Marie-Therese Cuny

    “Arsă de vie” nu se vrea a fi, sub nicio formă, un roman, așa cum am bănuit eu inițial. Este o mărturie cutremurătoare a unei femei născute în Cisiordania secolului nostru, care a trecut prin experiențe ce au dus-o până în pragul morții într-o țară unde crimele de onoare sunt ceva firesc, iar autoritățile le trec cu vederea. Este un strigăt de durere, o lungă istorisire a unei vieți de sclavie și chin, trăite într-un loc în care o femeie valorează mai puțin decât o vacă.

    • ”O vacă dă lapte și viței. Ce facem cu laptele și vițeii? Îi vindem. Aduci banii acasă, ceea ce înseamnă că vaca face servicii familiei. Dar o fată? Ce serviciu face ea familiei? Nimic. ”

    Souad este o fată crescută într-o familie tradițională din Cisiordania, alături de părinții săi, un frate care era tratat regește și surorile sale care, la fel ca și ea, nu valorau nimic în ochii societății. O fată era o povară, o grijă în plus și mână de lucru gratuită. Nici Souad nu făcea excepție. Muncea din greu de dimineață până seară, nu avea voie să iasă din curtea ferecată ca o închisoare, iar când trecea pe lângă alte persoane în drum spre pășune, pasul trebuia să îi fie rapid și privirea mereu în jos. Orice mică greșeală, atât de firească pentru un copil încă fraged, era aspru pedepsită de către tatăl fetei, care le bătea atât pe ea și pe surorile ei atât de crunt, încât descrierea acelor scene te cutremură și înspăimântă în același timp.

    Tadiția acestor familii musulmane spune că fetele trebuie să se căsătorească în ordinea venirii lor pe lume. Căsătoria este cea care le oferă acestora o libertate înșelătoare, zărită printr-un geam mic și aburit. Odată căsătorite, fetele au dreptul să se penseze, să meargă la piață și poate, dacă soțul își permite, să poarte pantofi. Dar munca și loviturile nu se vor opri nici atunci. Cu toate acestea, speranța unei vieți mai bune le face pe toate aceste fete să își dorească din tot sufletul ca, la momentul potrivit, adică undeva în jurul vârstei de 15 ani, să fie cerute de soții, să plece de sub tirania tatălui și să nască fii. Musai să fie băieți, căci altfel sunt considerate inutile. Fetele aduc numai necazuri, nu au nicio valoare în societate, ba chiar pot să abată rușinea asupra familiei dacă încalcă vreuna dintre aceste reguli stricte. Majoritatea sunt omorâte de către propriile lor mame chiar în clipa următoare nașterii. Se pare că e o lume unde o fată mai bine moare, decât să îndrăznească a veni pe lume.

    Soad vrea și ea cu ardoare să se căsătorească, să scape de atâta muncă grea, istovitoare și de bătaia pe care o primea zilnic, uneori fără motiv. Numai că are de așteptat. Trebuie ca sora ei mai mare cu un an să își găsească un soț și să plece din casa părintească. Dar pe sora ei nimeni nu o vrea, niciun bărbat nu o cere de soție și astfel Soad se simte prizonieră, disperată și cade în brațele unui bărbat care o seduce, îi promite că se va căsători cu ea, o lasă însărcinată și dispare.

    Rușinea abătută asupra ei și mai ales asupra familiei îi fac pe aceștia să decidă uciderea ei. O crimă odioasă, prin incendiere. Sarcina îi revine cumnatului ei, care pare să nu aibă nicio reținere când vine momentul să îi toarne benzină în cap și să îi dea foc. E ceva firesc, merită, e o sharmuta.

    “Deodată, aud poarta trântindu-se. El e acolo, vine spre mine. Revăd aceste imagini după douăzeci și cinci de ani, ca și cum timpul s-ar fi oprit în loc. Sunt ultimele imagini din existența mea dinainte, acolo, în satul meu din Cisiordania. El înaintează spre mine. E cumnatul meu Hussein, în ținuta de lucru, niște pantaloni vechi și un tricou. Ajunge în fața mea și mă întreabă zâmbind:

    -Salut, cum îți merge?

    Ține în gură un fir de iarbă pe care îl mesteca mereu.

    -O să mă ocup de tine!

    Deodată am simțit ceva rece curgându-mi pe cap. Și imediat focul era pe mine. Simt mirosul de petrol și alerg, dar poalele rochiei mă împiedică să fac pași mari. Groaza mă călăuzește, instinctiv, departe de curte. ”

    După această scenă Souad este dusă de niște femei binevoitoare la un spital și, deși era însărcinată și arsă, nimeni nu vrea să o îngrijească așa cum trebuie tocmai pentru că este o chestiune de familie. E lăsată să moară, pe un pat de spital insalubru, fără nimeni care să îi aline durerile.

    Salvarea ei vine din partea unei femei străine, care lucrează pentru o asociație umanitară. E luată, dusă în străinătate și tratată, Doar că drama nu se sfârșește. Traumele nu dispar. Adaptarea ei e greoaie și dură, iar sufletul este ultimul care reușește să se vindece, deși nici carcasa lui exterioară nu e ușor de tratat.

    Să urmărești drumul prin viață al acestei femei este atât de șocant și de dureros, încât la final nu poți decât să rămâi înmărmurit și să te întrebi “De ce?”. știind clar că nu ți se va oferi niciodată un răspuns.

    • Cartea a apărut la Editura Polirom și are 283 de pagini.
    • Eu i-am acordat 4 steluțe pe Goodreads.
  • Uncategorized

    “Culoarea purpurie” de Alice Walker

    Ce ne face să fim ceea ce suntem? Cât ne naștem și cât devenim? Din ce suntem plămădiți? Din oțel dur sau din lut ușor de modelat? Și, mai ales, ale cui sunt mâinile care ne scriu povestea? A cui e mintea care ne țese gandurile? Cine e la cârmă?

    “Culoarea purpurie” este o carte despre devenire, despre transformare și despre puterea de a îți depăși propria condiție, cu acțiunea plasată în America secolului XX, în comunitățile de culoare. Ulterior, acțiunea se mută într-o Africă mânată de superstiții și tradiții ancestrale, în care oamenii nu au capacitatea de a se feri din care vânătorilor de resurse și nici curajul să îi înfrunte. Toată această epopee are în prim plan două personaje feminine puternice, care luptă cu viața și cu vicisituninile ei când e momentul, sau se lasă purtate de curent când lupta nu mai e necesară sau pare în zadar.

    Celie este inițial o adolescentă care suferă nenumărate abuzuri, inclusiv sexuale, și care învață că cel mai bun mod de a trece prin durere și deznădejde este să îndure, să tacă și să se roage. Se roagă în scris, într-un mod inedit, scriindu-i chiar lui Dumnezeu niște scrisori de o autenticitate și o sinceritate zguduitoare. Prin intermediul acestor epistole descoperim și modul în care aceasta percepe divinitatea, felul în care i se adresează și așteptările pe care le are, sau mai bine zis, pe care nu le are de la Dumnezeu.

    Cu timpul, Celie trece de la adolescență la maturitate purtată de viață pe brațele sale aspre și reci, fără a avea posibilitatea de a decide asupra propriilor sale acțiuni, înăbușindu-și fiecare dorință și tăcând. Tăcerea și supunerea sunt armele ei, sunt ca un refren al modului de viață care i s-a impus. Nu se opune abuzurilor tatălui său, nici atunci când îi sunt luați copiii de la sân și nu mai știe nimic de ei, nici atunci când este retrasă de la școală, deși iubea să învețe, acceptă să se căsătorească cu un bărbat pe care nu îl iubește, mai în vârstă decât ea și cu copii de care va trebui să aibă grijă ca o mamă. Celie tace și acceptă tot ce i se spune, pentru că așa sunt femeile acelei perioade, pentru că nu știe altă cale.

    Pe de altă parte, ne este revelată o altă viață, cea a surorii lui Celie, Nettie. Aceasta reușește să scape, să evadeze din lanțurile invizibile ale prejudecăților și ale nedreptății. Ajunge în Africa alături de o familie de misionari creștini și prin intermediul scrisorilor pe care i le trimite surorii ei face o radiografie precisă a societății africane a acelui secol, descriind o lume a superstițiilor și a credințelor ancestrale, pe care creștinismul nu are puterea să o transforme, dar nici să o apere de pericolele ce o pândesc. Se construiesc drumuri, se taie copaci considerați sfinți de triburile băștinașe, zona se industrializează treptat și întreaga lor viață e forțată să capete alte valențe. În această lume ostilă, în care femeile au tot un statut inferior, sunt obligate să se supună bărbaților din viețile lor și nu au dreptul la decizii proprii, Nettie reușește să devină ceea ce își dorește. Studiază, predă copiilor africani, se căsătorește din dragoste și găsește fericirea râvnită, la care nici nu îndrăznea să viseze.

    La finalul cărții ne este dezvăluită, abrupt și deloc convingător, percepția personajelor principale asupra divinității, trecerea deloc delicată a lui Celie de la religie la spiritualitate. Filosofia și concluziile lor cu privire la Dumnezeu și la prezența Acestuia în viața omului mi s-au părut pripite, uneori chiar puerile și fără temei concret. Dumnezeu se transformă din bătrânelul cu barbă albă, nepăsător la strigătele de ajutor ale femeilor năpăstuite, în spiritul veșnic în contact cu sufletul uman, omniprezent, care sălășluiește în copaci, în frunze, în florile de culoare purpurie de pe câmpuri, în sufletul omului.

    Stilul de scriere este unul autentic, autoarea încearcă să redea cât mai concret limbajul și viziunea asupra vieții a comunității de culoare din America divizată de conflictele rasiale. Cu toate acestea, am simțit că anumite artificii care ar fi dat savoare frazelor au fost pierdute prin traducere.

    Deși la început mi s-a părut originală și emoționantă, șocantă pe alocuri, spre final cartea a pierdut din intensitate, a reușit să aibă chiar și anumite pasaje plictisitoare sau irelevante. Finalul mi s-a părut oarecum forțat, scris doar pentru că trebuia să existe un final, negândit în profunzime. Cu toate acestea, recomand cartea! E o lectură revelatoare pentru cei care nu cunosc prea multe detalii ale realității acelor vremuri.

    • Cartea a aparut la Editura Art și are 296 de pagini.
    • Eu i-am acordat 3 Steluțe pe Goodreads.
  • Uncategorized

    “Cofetăria cu miracole” de Christian Escriba, Silvia Tarrago

    După ce am terminat această carte, am stat puțin pe gânduri. Mă tot întrebam oare despre ce a fost? Despre viața personajului principal, Alba, despre trăirile și sentimentele ei? Despre cofetăria Escriba, un loc magic unde ingrediente simple iau forma cea mai desăvârșită pentru a-i atrage și prinde în vraja dulciurilor pe toți cei care îi calcă pragul? Despre dulciuri? Despe fericirea ratată și despre stabilirea priorităților în viață? Nu am reușit să-mi dau seama despre ce am citit, pentru că în carte citim despre toate și despre niciuna. Toate sunt amestecate ca o salată, dar nicio temă nu e tratată până la capăt, niciun subiect nu e dezvăluit cititorului pe deplin. Rămâi cu mai multe goluri după lectură și cu o părere de rău că nu ai intrat așa cum ar fi trebuit în viața personajelor. Pentru că autorul ne ține, parcă intenționat, la distanță.

    Cu ce seamănă acest roman? Și asta m-am mai intrebat de-a lungul lecturii, pentru că avea așa un aer cunoscut, dar pe care nu reușeam să îl elucidez. Dar până la urmă am descoperit. Seamănă cu o telenovelă. Și nu neapărat una bună. Viața Albei este țesută în jurul unei magii a dulciurilor, care îi poartă pașii iar și iar spre bucătărie, unde reușește să creeze cele mai râvnite delicii dulci. Deși trăiește intr-o perioadă în care femeile nici nu râvnesc spre o carieră, fiind convinse că menirea lor este să se căsătorească și să crească copii, Alba vrea să fie independentă, să creeze, văzând bucătăria, cofetăria, ca pe o artă. Alege să muncească, dar se si căsătorește, îmbinându-le pe ambele cum nu se poate mai bine.

    Doar că pasiunea clocotitoare dinăuntrul ei nu se poate manifesta decât în bucătărie. În relația călduță cu soțul ei Alba simte mereu un gol, o lipsă. Nu are iubirea aceea adevărată, care te împresoară și te strânge în ghearele ei ca să te devoreze și să te facă să renaști din nou și din nou. Tânjește după alt bărbat, care îi poate oferi tot acest amalgam de simțuri. Dar nu se poate… Sau da?

    Deși m-aș fi așteptat ca povestea cofetăriei Escriba să fie mai amplu detaliată, pare că peste acest aspect autorul a ales să treacă în grabă, menționând doar mici detalii, în special despre familia care o conduce. Frânturi de rețete de prajituri sunt presărate pe alocuri, dar mie mi s-a parut că au fost puse acolo doar pentru a îi aduce aminte cititorului că e o carte despre o cofetărie și despre pasiunea pentru dulciuri.

    Ce a mai salvat puțin cartea în ansamblul ei a fost stilul de scriere. Mi-a plăcut, a avut ceva din stilul autorilor sud-americani care pe mine m-au cucerit.

    • Cartea a apărut la editura Humanitas și are 280 de pagini.
    • Eu i-am acordat 3 steluțe pe Goodreads, dar parcă merita două.
  • Uncategorized

    “Vanessa mea cea întunecată” de Kate Elizabeth Russell

    “Vanessa mea cea întunecată” este o carte a sufletului. Dar nu a sufletului care tinde spre stele, în încercarea lui de a deveni cât mai ușor, cât mai aproape de divin. Ci a unui suflet împovărat, plin de un nămol argilos care se scurge pe pământul uscat și își face loc prin crăpăturile acestuia până în adâncurile sale cele mai întunecate. Vanessa nu e o carte ușor de citit și cu siguranță nici ușor de asimilat.

    Vanessa este prezentată în carte în două ipostaze ale vieții ei: adolescenta de 15 ani care a fost admisă cu bursă la o prestigioasă șoală particulară și adulta chinuită de urmările acelei întâmplări nefaste.

    Cartea are puternice influențe din partea “Lolitei” a lui Nabokov, pe care o și menționează de nenumărate ori. Vanessa este o tânără singuratică, ușor de păcălit, căutând atenție, afecțiune și aprobare din exterior. Astfel, îi este destul de ușor profesorului său, cu 30 de ani mai în vârstă decât ea, să o atragă într-o capcană urzită meticulos, care se va strânge în jurul fetei ca o pânză de păianjen, aparent fragilă și ușor de frânt din exterior. Doar că sufletul Vanessei devine înrobit pentru totdeauna, incapabil să se rupă și să evadeze din acea perioadă în care a fost victima unui abuz.

    Ce e cel mai interesat este faptul că autoarea încearcă, din punctul meu de vedere, să tragă un semnal de alarmă și să ne arate că uneori abuzul poate fi îmbrăcat într-o mantie curată, strălucitoare de iubire, grijă și tandrețe prefăcută. Iar ceea ce e, de fapt, constrângere, poate părea voința proprie a victimei atunci când avem de a face cu un agresor experimentat care știe cum să manipuleze o minte fragedă, neformată.

    Însoțind-o pe Vanessa pe tot parcursul vieții, cititorul realizează că aceasta nu a reușit niciodată să se elibereze, să devină ea însăși, să aibă propriile sale opinii și dorințe. Pur și simplu trăiește cu un filtru pe care, la o vârstă mult prea fragedă, profesorul său i l-a aplicat pe suflet. Îi e mai comod să transforme totul, în mintea sa, într-o mare iubire pe care nimeni nu o poate înțelege, într-o poveste tragică a cărei protagonistă este și să considere că suferința, umilința și stigmatizarea sunt un preț mult prea mic de plătit pentru ce i-a fost dat să trăiască.

    “Vanessa mea cea întunecată ” a fost o carte dureroasă, dar revelatoare și o recomand mai ales sufletelor tinere, care ar trebui să învețe din astfel de experiențe puterea și necesitatea unui “Nu!”.

    • Cartea a apărut la Editura Litera și are 480 de pagini.
    • Eu i-am acordat 5 Steluțe pe Goodreads.

  • Uncategorized

    “Între două fronturi” de Oana David

    Te gândești vreodată cum ar fi dacă te-ai plimba pe străzile Bucureștiului anilor 1940, dacă ai calca pe străzile sale prăfuite, admirând clădirile cu aerul lor boem, femeile atent coafate și cu ținute croite după modă franțuzească, dacă ai fi prezent la petrecerile unde bârfele despre amor și război sunt la ordinea zilei și pe buzele tuturor? Eu mă gândeam uneori și am reușit să ajung. Cum? Citind romanul Oanei David.

    Scris într-un stil expresiv, aproape cinematografic, romanul te transpune cu totul în lumea pe care o ilustrează, iar cu ajutorul descrierilor ample și ilustrative, reușește să te facă să intri pur și simplu în pielea personajelor.

    Lucreția este un personaj complex, atent construit. Inițial este o fetiță frivolă, care caută un avantaj financiar și social pentru a își asigura un trai confortabil, astfel ajungând să se căsătorească fără iubire, cu un om mult mai în vârstă decât ea, dar cu o poziție socială invidiată și, evident, bogat.

    Înaintând în lectură asistăm la maturizarea ei, la transformarea interioară a acesteia, care ajunge să realizeze care sunt adevăratele valori ale vieții și să își regândească prioritățile. Iar povestea de dragoste care îi deschide sufletul și îl face să înflorească dă o savoare aparte întregului roman.

    Deși frumoasă și complexă, autentică și răvășitoare, am simțit cumva povestea de dragoste dintre Lulli și atrăgătorul ofițer german drept un paravan pentru a ne face să plonjăm în perioada războiului, într-o Românie pe care cu siguranță nu o cunoaștem.

    Atât de bine e descrisă culoarea locală a acelor vremuri încât nu ai cum să nu sesizezi munca asiduă din spatele rândurilor așternute, nu ai cum să nu apreciezi documentarea realizată de autoare. Pe tot parcursul cărții cititorul simte că stă pe un butoi cu pulbere gata să explodeze. Imaginile din timpul și de după război sunt foarte sugestive și te fac să simți acut angoasa acelei perioade, dar și durerea și tulburarea peronajelor.

    Războiul este un subiect pe baza căruia s-au scris nenumărate cărți de ficțiune. Dar cărți despre război, care să aibă acțiunea plasată în România și scrise atât de bine nu am mai citit de la Camil Petrescu încoace. De fapt, am observat o ușoară asemănare între stilul de scriere al Oanei David și al marelui Camil Petrescu.

    Ce m-a mai impresionat la această carte a fost tipologia bine definită a personajelor. Acestea au fost atât de bine construite, mai ceva ca în romanele clasice, pe care le apreciez.

    Nu vreau să dau multe detalii din acțiune, pentru că este una care merită descoperită pas cu pas. Iar Oana David este o autoare care promite!

    • Cartea a apărut la Editura Hyperliteratura și are 592 de pagini.
    • Eu i-am acordat 5 steluțe pe Goodreads.

  • Uncategorized

    Barbă albastră de Amelie Nothomb

    Amelie Nothomb este o autoare care scrie cărți ușurele, facile. Cel puțin din punctul meu de vedere. De data aceasta avem de-a face cu o carte alcătuită parcă numai din dialog, alertă și misterioasă. Dar nu suficient de captivantă.

    Saturnine este o tânără profesoară care locuiește de suficient de mult timp pe canapeaua prietenei sale încât să își dorească să își caute un loc al ei. Așa ajunge într-un apartament luxos, pe care în mod normal nu și l-ar fi putut permite, fiind colocatara unui bărbat cu un comportament misterios și destul de ciudat.

    E evident, de la bun început, că ceva e în neregulă cu acest spaniol infatuat, pe nume don Elemirio. Nu a mai ieșit din casă de douăzeci de ani, își croiește singur propriile haine și nu mănâncă niciodată mâncare gătită de altcineva în afară de el însuși. Dar, cea mai mare problemă o constituie cele opt colocatare de dinaintea lui Saturnine, care au dispărut în mod misterios și care l-au învăluit pe acesta într-un nor de mister, aducându-i mai multe admiratoare.

    Unde au dispărut toate aceste femei, sunt sau nu încă vii, ce greșală au înfăptuit și mai ales în fața cui? Va păți și noua colocatară același lucru? Saturnine e hotărâtă să afle răspunsul, dar nu îi este deloc ușor, deoarece don Elemirio exercită asupra ei o atracție căreia nu îi poate rezista. Până la urmă misterul este elucidat, dar nu pare deloc veridic, multe detalii scârțâie și te fac să te întrebi cum ar fi putut să se întâmple așa ceva în vremurile noastre, fără ca nimeni să sesizeze.

    Dialogurile ar putea părea, la prima vedere, spumoase și spirituale. Dar sunt, din punctul meu de vedere, superficiale, iar filosofia de viață din spatele lor e slab gândită și confuză.

    Autoarea încearcă să realizeze portretul unui infractor, cu dezechilibre emoționale și psihice, atrăgător și bogat, un magnet pentru femeile slabe și interesate. Doar că, din punctul meu de vedere, nu prea reușește.

    • Cartea a apărut la Editura Trei și are 142 de pagini.
    • Eu i-am acordat 3 steluțe pe Goodreads, dar parcă ar fi meritat două.

  • Uncategorized

    “Degustătoarele” de Rosella Postorino

    Majoritatea cărților citite de mine care au la bază subiecte cu acțiunea plasată în ce de-al Doilea Război Mondial prezintă durerea celor asupriți, condamnați să își ducă zilele în lagăre de concentrare sau să se lupte cu foamea și bolile în țări ocupate de trupe ostile care le răpesc proviziile, liniștea și de cele mai multe ori, demnitatea. Aici, însă, nu avem de-a face cu aceeași teroare, ci cu una nouă. Aici întâlnim durerea și chinul cu care se luptă cei care trăiesc în țara “privilegiată” a “oamenilor puri”. Și nu mare ne e surpriza să constatăm că nici pentru ei războiul nu e ușor de dus. Că și lor le lasă răni adânci, uneori de nevindecat.

    Titlul cărții mi s-a părut singurul element nepotrivit al acestei călătorii prin lumea Germaniei anilor 1940. Conform acestuia, mă așteptam să găsesc o poveste pe mai multe planuri în care se întrepătrund poveștile de viață ale acestor degustătoare, care erau femei obligate să se lupte cu angoasa și frica de moarte în fiecare zi, puse să deguste mâncarea lui Hitler înaintea lui, astfel încât aceasta să nu fie cumva otrăvită. De fapt, povestea urmărește destinul unei singure astfel de femei, lupta sa interioară și durerea care îi sapă râni mult prea adânci în sufletul deja șubrezit de război. O singură femeie, Rosa Sauer. Așa că aș fi pus titlul la singular.

    Rosa e o femeie care duce zilnic o luptă. Cu viața care i-a luat prea multe, cu durerea care insistă să îi bată în piept ca o a doua inimă, cu singurătatea, cu dorința neîmplinită de a avea lângă ea un suflet care să o înțeleagă, să o aline, dar mai ales cu moartea. De fiecare dată când îi sunt aduse mâncărurile felurite în fața ochilor, știe că acea zi ar putea fi ultima. Știe că o otravă imposibil de detectat prin văz sau miros ar putea să i se prelingă pe esofag, să îi pătrundă în sânge și să o trimită departe, fără ca măcar să aibă ceva de spus. Cu toate acestea, ea își face curajul să găsească în această situație și un motiv de ironie, sau mai degrabă autoironie. Știe că nu ar fi putut vreodată să prevadă acest destin sinistru, nu s-ar fi gândit că va ajunge în această situație ce pare fără de speranță.

    “Ce vrei să te faci când vei fi mare? Degustătoarea lui Hitler.”

    Șirul de actiuni care o prind pe Rosa într-o horă amețitoare și fără de scăpare o transformă într-o persoană care nu mai poate să se împotrivească nici măcar atunci când știe sigur, când e conștientă că ar trebui să o facă cu toate forțele sale. Are nevoie de afecțiune, de oameni dragi, de prieteni. Și le caută cu disperare, fiind dispusă să facă sacrificii și greșeli pentru a le avea măcar aparent.

    “Capacitatea de adaptare este cea mai mare resursă a corpului uman, dar cu cât mă adaptam mai mult, cu atât mă simțeam mai puțin umană.”

    Când soțul său pleacă în război, după ce își pierde ambii părinți tot ca urmare a acestei mari atrocități, ea nu mai are de ales decât să se mute alături de socrii săi, undeva la țară, dar foarte aproape de bârlogul Lupului. Acolo destinul ei ia o altă întorsătură, una și mai tragică decât s-ar fi gândit că e posibil. Devine o degustătoare, una din cele zece femei care vor fi puse zi de zi în fața mortii, o moarte uneori dulce, alteori aromată, dar care îi va provoca mereu greață și teamă paralizantă.

    În acest sat retras ajunge să cunoască alte femei care au de dus, la fel ca ea, o luptă. Numai că fiecare cu resursele pe care le deține, făurindu-și drum prin această pădure întunecată și plină de spini cu mâinile goale. Aici Rosa se apropie de socrii ei, de celelalte degustătoare, dar și de cineva de care nu trebuia să se apropie. Un ofițer german. Un călău. Propriul său călău.

    Vina, această piatră de moară care îi stă așezată pe suflet și care pare să atârne zilnic din ce în ce mai tare, o face pe eroina acestui roman să se simtă din ce în ce mai nedemnă, mai nepotrivită pentru binele de care are, uneori, dar destul de rar, parte. Deși pare că, în final, își găsește liniștea pe care a căutat-o atâta amar de ani, autoarea ne arată în finalul poveștii o Rosa deloc descătușată, o femeie care a păstrat alături de ea, ca o umbră, povara războiului încheiat de mult.

    “Dumicați bine proporționați, unul după altul, până când stomacul se umple. O ușoară greață, nu s-a întâmplat nimic. Îmi pun mâinile pe burtă, o încălzesc. Rămân așa pe loc, așezată, nu prea e lume, se aude doar un zumzăit vag. Aștept puțin, poate o oră, apoi mă ridic.”

    Autoarea este o povestitoare înnăscută. Stilul de scriere e atât de poetic, de lin, că pare destinat în întregime sufletului. Rândurile curg atât de liniștit, de cald încât nu au cum să nu te prindă în vraja lor.

    • Cartea a apărut la Editura Trei și are 350 de pagini.
    • Eu i-am acordat 5 steluțe pe Goodreads.

  • Uncategorized

    “Abația portocalului” de Samantha Shannon

    În întuneric suntem goi. Suntem cel mai aproape de adevăratul nostru sine. Noaptea, teama se repede asupra noastră cu toate forțele, când nu avem cum să o înfruntăm, urmă Ead. Va face tot ce poate să se scurga în noi. Uneori poate reuși, dar să nu credeți niciodată că dumneavoastră sunteți noaptea.

    “Abația portocalului” a fost, pentru mine, o carte ca o gură de aer proaspăt. Cu o acțiune plasată în timpuri imemoriale, cu personaje bine construite și cu atâtea teme și motive profunde, nu avea cum să nu devină una dintre cărtile mele preferate ale genului fantasy.

    📖E ca un basm pentru oameni mari. Lupta se dă, așa cum era de așteptat între bine și rău și nu e vreo surpriza cine va ieși învingător. Doar că nu asta contează. Ci drumul parcurs de toți eroii cărții pentru a ajunge la final, la desăvârșire, la maturizare.

    📖Ne sunt prezentate două colțuri opuse ale unei lumi cu totul diferite de a noastra, Apusul și Răsăritul. Două puteri care se luptă pentru supremație, cea a apei și cea a focului și mulți viteji dispuși să își piardă viața pentru a restabili pacea și ordinea în lumea lor.

    📖La Curtea reginei Saban a IX-a a Inysului, cât și în întregul ei regat, aceasta este considerata urmașa Sfântului cavaler care a reușit să trimită în adâncuri, cu aproape 1000 de ani în urmă, cel mai mare și mai puternic dragon de foc, Nenumitul, a cărui prezență încă mai amenință temelia lumii. Se crede că atâta timp cât fiecare regină ce va urca pe acest tron va zămisli un prunc, sângele acestui neam va proteja lumea și va încătușa fiara în adâncurile pământului unde a fost alungat.

    📖Doar că aceasta credință nu îi este împărtășită și de cei din afara regatului, în jurul marii lupte care a avut loc în trecut existând nenumărate alte urzeli. Rămâne ca fiecare cititor să descopere care e povestea reală.

    📖Religia, credința fundamentală a statelor, este cea care le dezbină și le îndepărtează timp de 1000 de ani. Doar că de data asta, fără să mai țină cont de tot ceea ce îi desparte, toate neamurile își dau mâna pentru a duce o luptă pe viata și pe moarte cu cel mai mare dușman comun.

    📖Dragonii sunt împărțiți și ei în doua tabere. Unii sunt Wyrmii, scuipătorii de foc, care fac parte din armata Nenumitului. Ceilalți sunt slăviți și considerați zei, își iau puterea din apă și colaborează cu oamenii pentru a menține lumea în echilibru.

    📖Romaul are puternice valențe feministe. Regine, cavaleri, luptătoare și călărețe de dragoni, femeile fac parte din toate branșele unde nu te așteptai să le găsești. Și se descurcă de minune. Să nu mai spun că par sa nu aibă nevoie deloc de bărbați, nici măcar în ceea ce privește dragostea trupească, dar asta e altă mâncare de peste.

    📖Se remarcă de-a lungul paginilor câteva personaje puternice, care au roluri importante în desfășurarea acțiunii. Prima care mi-a atras atenția este Ead, o soră a Abatiei Portocalului, o femeie puternică, hotărâtă. Un mag. Ea se folosește de puterea pe care i-o oferă fructul portocalului magic din mijlocul Abatiei pentru a o păzi pe Regina Sabran și pentru a readuce liniștea și ordinea în lumea zbuciumată.

    📖Sabran este un alt personaj care își lasă amprenta asupra cititorului. Deși lumea ei este zguduită din temelii, ea își adună puterea de undeva din străfundurile ființei sale și conduce mai departe, spre glorie, un regat care are nevoie de ea și de hotărârea ei.

    📖Tane este o călăreață de dragoni care pare a fi perechea în hotărâre și determinare, dar și în curaj și decizii uneori nebunești a lui Ead. Amândouă leagă o camaraderie de arme și colaborează pentru a folosi magia în scopul ei nobil, urmând o cale deloc ușoară.

    📖Una peste alta, deși știu ca ar mai fi multe de spus, cartea mi-a plăcut mult. A avut, din punctul meu de vedere, și unele minusuri, dar pot fi trecute ușor cu vederea, având în vedere amploarea acțiunii și ritmul alert al scrierii, care nu fac sa pară o corvoadă lungimea destul de mare a cărții.

    Cartea a apărut la Leda Edge și are 733 de pagini.

    Eu i-am acordat 4 steluțe pe Goodreads.

  • Uncategorized

    Diavolul este politic corect de Savatie Baștovoi

    În romanul „Doavolul de politic corect” Savatie Baștovoi împărtășește cititorului viziunea sa asupra vieții și a lumii care îl înconjoară.
    Personajul principal, Iacob Kohner, trăiește într-o lume apocaliptică redusă la tăcere, controlată în totalitate de cei care dețin puterea. Acest control merge până într-acolo încât oamenilor le este stabilită cu exactitate data morții, mai exact ziua în care împlinesc 65 de ani, „considerată a fi vârsta limită până la care o persoană poate fi recunoascută aptă pentru viața socială”.

    Acest principiu al unei lumi distopice în care Dumnezeu este dat uitării este în contradicție cu principiile biblice conform cărora Dumnezeu este cel care decide când și cum moare o persoană, fiind o blasfemie ca omul să ia această putere în mâinile sale.
    Acțiunea romanului se desfășoară urmărind trei planuri narative. Primul este cel în care îl descoperim pe Iacob Kohner. Această perspectivă este una care încearcă trezirea celor care sunt blocați într-o amorțire a sentimentelor, oferind salvarea prin credință. Cei care cred nu numai că au parte de viața veșnică oferită de creștinism, ci își crează propria comunitate închisă care sfidează legile impuse de autorități. Bătrânii rămân alături de cei dragi, alegând să moară în mod creștinesc, se adună în casa preotului pentru rugăciune, împart iubire. În interiorul acestei comunități își găsește mântuirea sufletească și Iacob, care se convertește absolut la ortodoxism și decide să își sacrifice viața proprie pentru salvarea altora.

    O altă perspectivă este cea conform căreia acțiunea se petrece în azilul de bătrâni Euthanasius, denumit sugestiv după vestita insulă a lui Euthanasius a lui Mircea Eliade, centru al lumii care înfățișează Paradisul, interzis privirilor străine, căci din afară nsula nu este decât un grup de stânci sterpe prin care trece numai cel chemat. La fel și în cazul azilului, din exterior poate fi văzut doar ca o clădire sobră după zidurile căreia cei din exterior, trecuți de vârsta de șaizeci și cinci de ani, se retrag pentru a-și petrece ultimele zile, iar mai apoi să moară. Ceea ce stă ascuns privirii necunoscătoare este faptul că acest loc, destinat inițial morții, se transformă în roman într-un loc al salvării spirituale, al mântuirii, o poartă către Paradis.

    Un alt izvor al originii numelui acestui azil poate fi cuvântul „a eutanasia”, care determină metoda de provocare (de către medic) a unei morți precoce nedureroase. Exact acest lucru se petrece în azilul Euthanasius, unde ajunge să își petreacă ultimele zile Rosa Kohner, mama lui Iacob. Descoperindu-l pe Dumnezeu, convertindu-se la creștinism și având în suflet încolțită sămânța vieții veșnice care o așteaptă, aceasta îi lasă drept moștenire fiului său o Biblie, punând astfel prima cărămidă la zidul ce va însemna mântuirea și salvarea fiului său.

    Cel de-al treilea plan este și cel mai încărcat de simboluri creștine. Acesta scoate la iveală o Ocultă Mondială, o organizație care folosește omenirea după bunul plac, omorând fără scrupule și scăpând pe ascuns de miile de cadavre, dând legi lipsite de umanitate și urmărind doar interese economice.
    Cei care fac parte din această organizație, atunci când îmbătrânesc nu se supun legii pe care ei înșiși au elaborat-o, ci se retrag pe o insulă unde au parte de toate plăcerile trupului și se dedau perversiunilor de tot felul.
    Pe această insulă se abate, ca din senin, justiția divină. Toți acești bătrâni viciați mor subit, iar corpurile lor încărcate de păcat emană mirosuri pestilențiale, de nesuportat, ducând cu gândul la putreziciunea sufletului care se transferă miraculor trupului.

    Un dialog revelator pentru titlul cărții, dar și asupra perspectivei ortodoxe din care este scrisă cartea are loc pe insula menționată mai sus, într-o sală de fitness, un loc antrenării trupului în detrimentul sufletului, ales în mod deliberat de către autor. Aici unul dintre bătrâni îi explică preotului cu care obișnuiește să stea la taifasuri cum diavolul a reușit să pună stăpânire pe lume cu acordul oamenilor, folosind chiar argumente biblice.
    Profitând de ideea conform căreia lumea are un sfârșit, acest nou Guvern Mondial i-a făcut pe oameni să Biblia se împlinește cu ei, făcându-i pe aceștia să fie „mai preocupați de sfârșitul lumii decât de propriul lor sfârșit”. Au reușit, astfel, să reducă dramatic numărul populației fără ca nimeni să aibă ceva de obiectat, sau să observe măcar.

    Această Ocultă Mondială își bazează reușita pe greșelile clericilor, care i-au concins pe oameni că „totul e o fatalitate, că orice rezistență este zadarnică și totul se întâmplă cu voia lui Dumnezeu”.
    Legalizarea căsătoriilor homosexuale și a avorturilor, eutanasierea persoanelor de șaizeci și cinci de ani, toate acesrea nu sunt, conform spuselor bătrânului, decât un joc al diavolului pe care Biserica l-a acceptat și din care nu mai există cale de scăpare. „Diavolul, Preasfințite, a înțeles Sciptura și a folosit-o împotriva voastră” , concluzionează bătrânul și dă, totodată, sens titlului cărții.

    Scrise într-un limbaj accesibil, scurte și cu un mesaj direct, cărțile lui Savatie Baștovoi încearcă să ajungă la publicul tânăr și să îl întoarcă spre credință, într-o luptă a autorului de a zădărnici avântul și planurile diavolului.